Coroana întunericului

Capitolul 9: Damian

      Vântul călduţ al balconului îi încălzeşte pielea fină şi rămâne acolo, pentru câteva minute, bucurându-se de sentimentul familiar.

      Paşi mici, ca de copil, aleargă pe coridoarele sumbre ale palatului întunecat. Râsetele se aud în ecoul adânc al sălilor vechi, iar el şi Malakai se întreceau cu ardoare către podul prăfuit, bântuit doar de întuneric. 

      Malakai era mai mare şi mai înalt, mai rapid şi cu toate că Damian o ştia, el se încăpăţâna să îi arate că poate. Fratele lui îl întrece însă şi se izbeşte cu putere de peretele înalt al podului uitat, fiindcă avântul lui fusese prea mare şi implicarea în cursă prea aprinsă. Mâna lui alunecă către golul înălţimii exuberante la care se aflau, în acelaşi timp cu peretele. Inima lui Damian începuse să bată atât de tare, iar ochii i se făcuseră mari, uitase chiar să şi respire şi se aruncă fără ezitare către Malakai. Dar ei nu cad în gol, aşa cum se aşteptaseră, ci mâinile lor se izbesc de cimentul crăpat al unui balcon impresionant. Măreţia lui îi lăsă cu gurile căscate, iar apoi privirile amândurora se întâlnesc într-un zâmbet şiret şi ştiau că va fi teritoriul lor încă de pe atunci. Nimeni nu mai avusese voie să profaneze acea încăpere, era doar a lor, singurul lucru pe care îl puteau împărţi, care le aparţine în întregime amândurora.

      Damian priveşte orizontul argintiu şi îşi aminteşte de vremea când stătea uimit pe tocul uşilor ce dădeau spre balcon şi îl privea pe Malakai cum îşi etala aripile grandioase, cum îşi lua zborul şi se făcea nevăzut. Se pierdea pintre norii infernului şi se întoarce înapoi, coborând prin lumea muritoare ca apoi să aterizeze pe balcon. 

      Damian îşi aduce aminte de vremea când şi el învăţase să zboare. Malakai nu îl scutise nici o zi şi începuseră din nou să se ia la întrecere, pintre nori buclucaşi cu aerul fierbinte topindu-le fața, dintr-o lume în alta, fără să ţină cont de nimic.

      Golul în stomac şi respiraţia oprită, ochii îndureraţi şi lacrimile pe care şi le interzisese îi trec, de asemenea, prin minte odată cu momentul în care aripile îi fuseseră tăiate, căci regalitatea avea îndatoriri mai importante. Încă îşi mai privea cicatricile în oglindă, blestemat să îşi aducă mereu aminte ziua aceea... Strigase şi blestemase până când vocea îi dispăruse, însă Malakai tăcuse. Atunci privirea îi îngheţase şi faţa îi împietrise, sufletul îi devenise amar şi niciodată nu mai fusese la fel. Încă era acolo, fratele lui de odinioară, chiar dacă acum era nemilos ca viitorul rege perfect pe care părinţii îl învăţaseră să fie.

      Damian intră pe uşile balconului şi o mică notă de nostalgie îl năpădeşte când intră în biblioteca grandioasă. Uşile se închid în spatele lui, în timp ce el păşeşte familiar mai adânc în interiorul încăperii. Canapelele erau părăsite, iar măsuţa cu băuturi neatinsă. Uşile bibliotecii păreau să fie închise şi se pare că Malakai nu era de găsit, aşa că se hotărăşte să coboare mai adânc în palat. Se gândea că încă este naiv dacă crede că Malakai îşi mai face veacul în bibliotecă. Încoronarea lui se apropia ameninţător de repede şi era prins fără uşă de ieşire în responsabilităţile lui. Fusese fiul care nu dezamăgise niciodată, dar fusese şi cel care a îndurat fiecare lovitură ce i se cuvenea şi lui Damian. Suportase cât pentru doi şi cândva, Damian voia să îi întoarcă fiecare favoare pe care o făcuse fără să i se ceară.

      — Cum a fost vizita în conacul Malikov?

      Vocea familiară a lui Malakai se aude rece, de undeva din spatele unor rafturi înalte până la tavan, iar el îşi face apariţia lent. Era îmbrăcat numai în negru şi îi scotea în evidenţă acei ochi hipnotizanţi de levănţică. Se sprijină de raft şi închide cartea pe care o ţinea în mână pentru a se uita către fratele său. Portalul din casa vampirilor era singurul care ateriza pe balcon, iar asta îi spunea destule lui Malakai despre unde fusese fratele său.