Coroana întunericului

Capitolul 31: Malakai

      Miezul nopţii... Acum se împlinea o zi întreagă de când întrunirea Alianţei se dezlănţuise ca un haos fără izbândă.

      Malakai nu putea să vadă cerul nopţii de la înălţimea ferestrei lui. Lumea îi era gri, întunecată doar de aripile negre ale îngerilor care încă se delectau cu gustul lor. Priveşte grădinile, căci era în biroul lui şi nu se poate gândi decât la frumuseţea stelelor şi la luna ca o stăpână a cerului.

      Câteva suspine încete se aud din spatele lui, dar Malakai nu putea să aibă nici o reacţie. Chiar dacă nu ar purta masca moştenitorului cu mână de fier al îngerilor, tot nu ar fi putut să reacţioneze. Lumea de jos îi ocupa întreaga minte, cu fiecare frumuseţe ascunsă a ei derulându-se ca un chin în amintirile lui.

      Lucius venise la el imediat cum întrunirea se încheiase ca un dezastru. Îi povestise partea pe care el o surprinsese şi îi dăduse de veste despre Azur. Iar Celest stătea acum, în biroul lui, vărsând lacrimi amare şi spunându-i în amănunt planul pe care nu îl auzise niciodată de la Ekaterina. Celest nu înţelegea, dar Malakai ştia că Luna nu vărsase şampania din pură ură, ci urma nişte ordine. Iar Ekaterina nu se afla din întâmplare în acea baie. Ar fi foarte dornic să audă întreaga variantă de la Damian, când îl va vizita în una din aceste zile.

      Îi este milă de Celest, fiindcă nu îşi poate imagina cum ar fi să îl piardă pe Damian, însă Ekaterina trebuie să fiarbă de furie. Lucius îi întrerupsese planurile şi ca dovadă era Celest, stând acum în faţa lui. Ea va prelua locul lui Azur şi ar fi bine să aibă control asupra ei. Dacă Lucius hotărăşte să îşi arate şarmul în faţa ei şi să o înceţoşeze, Malakai mai bine ar face ceva înainte ca Celest să se prelingă pintre degetele sale.

      Oftează pentru el şi se întoarce către fata care îşi cufundase fața în mâinile tremurânde. Stătea acolo, pe un scaun din faţa biroului şi plângea în linişte. Malakai se aşează într-un genunchi, în faţa ei şi îi dă mâinile de pe ochi ştergându-i lacrimile ce nu încetau să curgă.

      —  Fratele tău a murit nobil, Malakai o linişteşte.

      Nu a fost nimic nobil în moartea lui. Nici cauza pe care o servea şi nici felul în care a murit, dar nu îi putea destăinui asta lui Celest. Malakai trebuie să îşi mai joace jocul de aliat o perioadă mai lungă de acum înainte. Spera că după ce elfii sunt doborâţi, Malakai îl poate îngenunchea pe Lucius şi să se axeze pe dorinţa Ekaterinei, cea dea a destrăma Alianţa. Dacă reuşea, dacă putea să se apropie cât de puţin de o altă lume, una a lor... Dar pentru moment îşi aduce aminte că nu e bine să visezi.

      Celest priveşte o clipă acel mov dulce în privirea lui pe care nu îl putuse zări niciodată privind-o pe ea şi îi strânge mâinile, de parcă asta ar face-o să se simtă mai bine.

      —  Dar nu vom mai lăsa pe nimeni să moară, bine? el îi spune serios.

      Celest îl priveşte un moment. Era o promisiune? Era un sfat? Le va fi alături mai mult decât a fost până acum? Fiindcă la această întrunire el nu mişcase un deget, ştiind că elementele sângelui aşteaptă să lovească având alături trupul. Oamenii erau lângă Ekaterina orice s-ar întâmpla, fiindcă Rose nu îi va fi loială decât ei. Reginei... Celest dă din cap, având în minte imaginea Ekaterinei ţinându-l pe Lucius în mâinile ei ca o marionetă şi aruncându-l în salon ca pe o jucărie stricată. Îşi aminteşte zâmbetul ei şi privirea aceea demonică, încât gândul că o considerase un înger al paradisului o scârbeşte.

      —  Vreau ca Ekaterina să plătească! Celest spune cu o privire serioasă.

      Malakai ar trebui să o privească şi să o aprobe, doar atât. Ar trebui să fie atât se simplu, fiindcă era o promisiune pe care el ştia că nu o să o respecte. Celest va fi singura care va plăti dacă îşi pune în minte să se pună cu Ekaterina. Ea singură era o furtună. Damian îi era în dreapta, iar Rose în stânga. Şi lupii, Ekaterina se pare că îl avea pe Sebastian în spate, gata să lupte până la ultima suflare pentru un vis pe care nu îl va putea atinge niciodată în realitatea în care trăiesc. Era interzis, era un păcat de neiertat ca un moştenitor să se îndrăgostească de altul.