Coroana întunericului

Capitolul 7: Ekaterina

      Spune-mi ce ţi-ai dori dacă nu ai simţi niciodată frică? 

      Brusc, imaginea acestor cuvinte îmi străfulgeră în minte, de parcă aş fi condamnată să îmi amintesc întrebarea de fiecare dată când mă întorc în acest loc.   

       Nu am mai avut puterea necesară să îl mai ascult pe Damian povestind, deşi ştiam că mai avea câteva detalii de dat, aşa că m-am retras şi i-am trimis la culcare. Mă plimbam ca o lunatică dintr-un colţ al camerei în altul, mărind pasul cu fiecare întoarcere. Mă simţeam ca o nebună, chinuită de toate imaginile care derulau prea rapid în capul meu, gândul care trecea din unul în altul fără să pot realiza măcar şi sentimentul ăla, gustul de fier în gură, sângele ce mi se prelingea pintre degetele amorţite ale mâinii, mirosul sufocant de fum, totul! Noaptea aia...   Mă aşez brusc în faţa oglinzii, doar ca să îmi pot observa expresia disperată, oboseala din ochi şi să simt cum sufletul mi se evapora încetul  cu încetul din trupul mort de mult. În timp ce stăteam acolo, privirea propriei mele fiinţe mă consumă pe interior, aşa că am aruncat cu putere orice se afla pe acea măsuţă şi apoi mă opresc... 

      Biletul! Cum puteam să fiu atât de neglijentă? Şi aşa rămân acolo, întrebându-mă dacă să merg sau nu. Dacă îmi făceam mai rău sau din contră, era exact ce aveam nevoie. Mă ridic uşor de pe scaun, cu mâinile tremurânde ce mi se sprijineau de măsuţă şi respir adânc. Trebuia să fie important, altfel nu avea motiv să îşi încalce cuvântul.            

       Nina îmi lăsase două pungi cu sânge proaspăt pe o tăviţă şi o cană fierbinte cu ceai. Mirosul acelor aburi îmbătători mă încânta de fiecare dată, însă deschid mai întâi pungile şi las gustul metalic al sângelui să îmi inunde fiecare simţ, de parcă mi-ar putea da şi putere psihică. Ceaiul încă ardea aşa că suflu mai întâi în el, apoi iau o gură scurtă şi îl las uitat acolo. 

      Probabil că trebuia să mă schimb, fiindcă trebuia să mă amestec cu mulţimea şi cred că pijamalele cam atrăgeau atenţia. Îmi iau o pereche de blugi negri şi o bluză simplă, neagră. Deschid cele două uşi mari, din lemn de abanos şi rămân o clipă întrebându-mă ce fac. Nu credeam că voi mai avea nevoie de ea vreodată, dar iată-mă în faţa faptului împlinit. O iau de pe umeraş şi îmbrac pelerina până în pământ, dintr-un material uşor şi negru şi îmi acopart capul cu gluga ei. Cu ceva noroc, tot personalul mersese deja la culcare şi puteam fi observată doar că o umbră, fiindcă aveam de gând să îmi folosesc viteza.    

      Biroul părinţilor mei fusese mereu o cameră aproape impenetrabilă. Nu aveam voie în ea decât eu şi mama şi ocazional Mavrak. Era amplasată la cel mai înalt etaj al conacului şi era o cameră întunecată. O singură fereastră înaltă era în spatele biroului din lemn maro închis, în stil victorian şi aceea era acoperită în permanenţă de nişte draperii lungi până în podea.

      Camera era destul de mare şi era împodobită cu nişte canapele din catifea vişinie, un bar cu cele mai rafinate băuturi şi câteva sticle vechi, de colecţie, armele preferate ale tatei şi otrăvurile mamei. O mică bibliotecă cu cărţi din secole foarte îndepărtate era pe unul din pereţi, iar opus ei erau un tablou, care se întindea din tavan până în podea, cu o statuie din piatră pe un fundal întortocheat. Mă apropii de pictură şi îmi trec degetele mâinii uşor peste ea. 

      Doar respiră, îmi spun. Tabloul era prins cu nişte balamale aşa că îl pot da cu uşurinţă într-o parte. Părinţii mei fuseseră nişte persoane destul de complicate şi se gândiseră la fiecare detaliu când venea vorba de această cameră. Era aproape invizibil în peretele cenuşiu dacă nu îmi foloseam simţurile, aşa că după ce găsesc acea mică uşiţă, o deschid şi îmi înfig un colț în degetul meu arătător şi mânjesc cu sângele meu acea piatră care se afla în spatele uşiţei. Peretele era vrăjit să se deschidea doar cu sângele familie noastre, aşa că aştept până ce îmi lasă drum liber către o cameră obscură.