Coroana întunericului

Capitolul 36: Lucius

      Flăcările se înălţau şi mai falnice în bătaia vântului rece de început de decembrie. Nu poartă casca, fiindcă vrea să simtă tăierea brizei pe faţa sa. Roţile sale lasă urme de foc în urma motorului, dar se sting la scurt timp. Toţi ştiau că a fost pe aici, nimeni nu ştie unde se îndreaptă. Iese de pe drumul principal, fiindcă se simte plictisit de acelaşi peisaj banal.

      Trage de motor şi opreşte pe cimentul îngheţat, încălzindu-l cu dansul flăcărilor sale infernale. Nu avea pic de discreţie şi nici nu se străduia să se ascundă. Îşi lasă motocicleta chiar în fața conacului şi porneşte către scări. Nu fusese pe aici de când era doar un copil. Familiile lor erau foarte precaute cu interacţiune dintre ele. Dar ştiau să joace în favoarea lor.

      Lucius zâmbeşte în colţul gurii atunci când uşile impunătoare ale conacului se deschid. Gărzile fac un pas în lateral şi îl lasă pe bărbat să treacă. Se opreşte în capătul scărilor, ca şi cum ar fi superior şi îl obligă pe Lucius să îl privească de jos. Dar cerberul nu se opreşte, ci continuă să urce treptele până ajunge cu una mai jos. Spera să fie la aceeaşi înălţime cu Mavrak, acum că devenise un adult. Dar bărbatul încă avea o înălţime stupefiantă, aşa cum îşi amintea Lucius că îl văzuse prin ochii lui de copil. Cancelarul îşi ţine capul drept şi nu îşi coboară decât ochii. Lucius îl priveşte în cel cu o cicatrice lungă de-al lungul lui, deşi îi cruţase globul ocular. Unul din preţurile plătite pentru păcatele tinereţii lui periculoase.

      Lucius ştie prea bine că Mavrak fusese înştiinţat de alianţa lui cu regina, aşa că nu poate decât să îi zâmbească plin de aroganţă. Cancelarul nu îl prea avea la suflet. Dat fiind relaţia lui şubredă cu Ekaterina din ultima vreme, nu are cum să-l învinuiască.

      — Mută-ţi motorul! Mavrak ordonă cu vocea lui groasă. Ekaterina nu va fi mulţumită.

      — Fiindcă eu trăiesc să o mulţumesc pe regina ta, Lucius spune ironic.

      — Am văzut cu toţii ce poate face din tine.

      Mavrak îşi bătea evident joc de Lucius, amintind acea noapte a întrunirii. Însă el fusese slab. Ekaterina a venit cu toată foartă şi l-a distrat cu acea lovitură direct în gâtul său. L-a slăbit. Lucius îl priveşte câteva clipe pe Mavrak, plin de ură. Dar cedează. Nu voiau să atragă prea multă atenţie, asta era adevărat.

      Când urcă sus, uşile biroului sunt larg deschide. Lucius se opreşte în tocul lor pentru a arunca o privire în jur. Nimic nu se schimbase. Aproape nimic... Ekaterina stătea pe scaunul biroului, pe locul unde odată stătea Vladimir. Îşi aminteşte acelaşi păr negru ieşind în evidenţă şi acei ochi de chihlimbar care îți străpungeau sufletul. Ekaterina învăţase de la el ferocitatea cu care se comportă acum.

      — Închide uşile! Ekaterina ordonă fără să îşi ridice privirea către el.

      Lucius ar fi vrut să îi spună câteva cuvinte chiar acum. Nu fusese de acord să vină de partea ei doar ca să primească ordine de la vampiri. Încă avea o ură ascunsă în el. Se forţa pe sine să îi poată privi specia în ochi, iar ea devenise, din acea fetiță care îl şantajase cu amintiri din copilărie, regina întunecată pe care toţi o ştiu după nume. Dar se vede închizând uşile fără să scoată ceva pe gură şi se apropie de birou.

      — Eşti idiot? Ekaterina se ridică de la birou.

      Asta pusese capac! Ochii lui Lucius se aprind, ca şi cum ar dansa în flăcări, însă sunt stinşi repede de negrul rece al Ekaterinei.

      — Nu le-am spus încă moştenitorilor de tine, ce faci aici? Ekaterina întreabă. Să nu mai spun de tot circul pe care îl face motorul tău. Atragi atenţia!