Coroana întunericului

Capitolul 44: Malakai

      Onoare.

      Sentimentul care îi umplea fiinţa din cap până în picioare era onoarea. Imaginea a două mâini, asprite de severitatea vieţii, îi cuprinde întreaga privire. Tremură uşor în timp ce poartă greutatea unei coroane cum nu mai văzuse niciodată. Cumva, doar uitându-se la ea putea observa argintul negru din care e făurită. Lupte cu înfrângeri şi triumfuri păreau să fie sculptate în metalul acesteia, de parcă prindeau viaţă în faţa lui. Dar ce îi tăie respiraţie sunt cele trei pietre de lapis lazuli, de un albastru imperial, ce împodobesc coroana în partea din faţă.

      Mândrie.

      Atunci când capul îi poartă coroana, îl străfulgeră un sentiment pe care nu îl cunoscuse vreodată la o aşa intensitatea, mândria. Îşi pleacă capul o ultimă dată în fața înţeleptului şi se ridică, căci fusese îngenuncheat pentru atâta vreme. Ochii săi vor să dea de mulţimea interminabilă de îngeri care aveau să îşi mişte aripile în faţa lui, în semn de respect şi să vadă zâmbetele de pe fețele micilor copii, celor cărora le va promite o lume mai bună. Dar o lumină orbitoare îl împiedică din a vedea altceva, căci pietrele din coroana sa începuseră să strălucească ca o stea abia născută.

      Malakai tresare brusc atunci când lumea viselor şi realitatea se lovesc una de alta. Ia o gură adâncă de aer de parcă uitase să respire până acum şi încearcă să îşi tempereze respiraţia.

      Fusese doar un vis... Şi totuşi, se simţise atât de real, încât acea senzaţia a metalului rece pe capul său se simte şi acum. La fel cum se va simţi peste câteva ore, căci ziua mult prea slăvită a încoronării lui era astăzi. Poate din cauza frământării acestei zile, căci nu putea găsi altă explicaţie a acestei trăiri, fiindcă el nu visa aproape niciodată.

      O ciocănitură se aude puternic în uşa camerei sale, iar din spatele ei îşi face apariţia Lapis. Poartă pe mâini o tăviţă din argint, pe care avea toate cele trebuincioase unei lungi tradiţii înainte de încoronare. Malakai se aşează încet pe marginea patului, pentru a-şi reveni din intensitatea visului şi priveşte iscusinţa femeii. Lapis lasă tăviţa pe noptieră şi face o plecăciune adâncă în faţa lui.

      — Astăzi, ea spune cu mândrie, vei primi ceea ce ţi se cuvine din pântece, Majestatea Ta!

      Deja folosea apelativul folosit pentru un rege, iar Malakai nu poate decât să îşi plece capul şi să îi mulţumească pentru tot ceea ce făcuse pentru el şi tot efortul pe care îl depusese în el, cel de astăzi.

      Lapis îşi îndreaptă atenţia către tăviţă de argint, pe care erau aşezate trei fiole. Femeia ia una din ele şi îi desface capacul, turnând-o în pocalul argintiu.

      — Sângele cerberilor, ea spune. Sângele vampirilor, continua în timp ce a doua fiolo se revarsă în pocal. Şi sângele îngerilor, pentru a pecetlui jurământul dintre aceste specii. Fie ca legătura dintre voi să nu fie niciodată ruptă, fie ca puterea voastră să nu fie niciodată înfrântă şi fie ca urmaşii voştri să vă poarte moştenirea!

      Lapis îi înmânează pocalul, iar Malakai îi bea întreg conţinutul, aşa cum făcuse şi tatăl lui în ziua încoronării sale, la fel ca bunicul său şi strămoşii săi în anii lor de domnie.

      — Eşti pământ, Lapis spune în timp ce îl unge pe frunte cu un amestec aromat din plante crescute pe proprietatea din lumea de jos, aşa cum eşti şi cer. Atât om cu trupul cât şi înger cu sufletul! Fie ca semnele aripilor căzute să îţi amintească de sacrificiul pe care îngerii îl merită!

      Şi îi amintea... În fiecare zi şi noapte, în fiecare coşmar.

      Lapis îşi termină cele de făcut şi rămâne dreaptă în faţa lui, zâmbind ca o mamă ce îşi vede copilul plecând în lume pentru prima dată.