Coroana întunericului

Capitolul 39: Damian

      Nu reuşea să îl înghită prea bine pe Lucius, niciodată nu o făcuse. I-a fost antipatic de la prima vedere, dar de data aceasta au stabilit să facă pace de dragul circumstanţelor.

      Ekaterina i-a chemat pe amândoi, aici, în biroul întunecat al conacului ei. Lucius se făcuse comod pe canapeaua din faţa lor, iar Damian se aşezase lângă regină, fiindcă simţea că are nevoie de prezenţa ei pentru a-l ţine în frâu.

      — Acum că am încheiat subiectul ăsta, Ekaterina spune, hai să discutăm treburi mai serioase.

      — Te ascult! Lucius o îndeamnă.

      — Damian a vorbit cu fratele lui şi i-a spus să se retragă.

      Damian nu vorbise niciodată cu Malakai, dar Ekaterina îl instruise înainte de această întâlnire de ceea ce trebuia să îşi asume el.

      — Nu prea l-a afectat trădarea ta, Ekaterina continuă. Ţi-am garantat că Malakai nu dă importanţă alianţei voastre. Când va veni timpul, gărzile lui vor închide ochii, iar tu te vei ocupa de Celest.

      — Bănuiesc că deja ai un plan, Lucius spune.

      — Da! Spune-mi mai întâi câte santinele are Celest după ea.

      — Răsfăţata are mai multe gărzi ca răposatul ei frate. Două în faţa biroului, o însoţesc prin palat şi trei în faţa intrării. Mai are încă două atunci când maşinile vin să o escorteze.

      — Se tem de îngeri, Ekaterina zâmbeşte în sinea ei. Atunci cerberii tăi se vor ocupa de maşini cât timp sunteţi în şedinţă şi vor lua locul şoferilor. La fel o să se întâmple şi cu gărzile de la intrare. Cât despre celelalte santinele, cred că vor fi uşor de doborât atunci când Celest se va întoarce. Dar trebuie să pleci înaintea ei şi să o aştepţi în faţa palatului.

      Lucius gândeşte câteva momente planul Ekaterinei. Avea destui cerberi de încredere pe care să se bazeze în misiunea asta şi avea o mare, foarte mare, încredere în sine. Nu era nici o problemă aici. Însă mintea lui şireată are nevoie de toate răspunsurile pentru a putea coopera.

      — Vrei toate atenţia asupra mea, el zâmbeşte arogant.

      — Nu vreau să am vreo legătură cu îngerii, deci elimin orice situaţie care ar putea duce către Malakai. Totul se întâmplă în faţa palatului şi nu în interior. Am nevoie ca lumea să te vadă; aşa toţi vor ştii că ai trădat cerul şi poate că moştenitorii vor avea mai mare încredere în tine.

      — Înţeleg, Lucius mormăie.

      Damian îşi aruncă privirea pe altundeva prin cameră, fiindcă se simte sufocat de minutele interminabile pe care le petrece în compania lui Lucius. Aroganţa lui se simţea ca un nor de praf plutind în jurul lui şi îl intoxica pe Damian. Putea pur şi simplu să aprobe şi să îşi vadă de drum, însă trebuie să despice firul în patru.

      Când îşi întoarce privirea, Damian îşi aminteşte brusc de vremea copilăriei lor. Erau în salonul cerberilor. El stătea lângă fratele său, ocupând o canapea, iar Ekaterina şi Lucius erau aşezaţi pe cealaltă. Lucius doar ce începuse să îşi controleze puterile şi le făcea o demonstraţie. Mâinile lui fuseseră înconjurate de flăcări, în nuanţe diferite de portocaliu şi roşu, lucind în ochii lui. Ekaterina era doar un om pe atunci, dar nu se lăsa mai prejos de la nimic. Mâinile ei firave treceau prin flăcările lui Lucius, testând intensitatea focului. Damian a aruncat o privire la fratele său, care se lăsase nonşalant pe spate şi privea cu plictisire către scena din faţa sa.