Coroana întunericului

Capitolul 20: Ekaterina

      — Atunci ce-i cu tine?

      Loveam de fiecare dată mai tare, cu pumnii încleştaţi şi palmele lui oprindu-mi fiecare lovitură, de parcă puterea lui ar fi nelimitată. Lovesc încă o dată, cu toată forţa care mai rămăsese în mine, dar de data asta îmi strânge pumnul în mâna lui și mă încătuşează cu mâna în aer.

      Nu pot să îl privesc şi nu înţeleg de ce. Nu suportam să îi văd privirea aceea plină de o morală rece, de parcă el ar fi perfect, de parcă nu a făcut niciodată greşeli.

      Îmi slăbeşte mâna din strânsoare şi rămâne la înălţimea lui, privindu-mă de sus, ca şi cum ordinele lui nespuse ar trebui să fie executate imediat. Face un pas în faţă, cu aura sa arctică pe care o folosea să intimideze, iar eu fac un pas în spate anticipând mişcarea lui.

      Îmi prinde bărbia în mâinile sale mari, lucru care îmi fusese imposibil să îl văd înainte să se întâmple şi îmi ridică privirea către a lui. Era acelaşi violet gata să mă sfâşie în cuvinte amare, ca şi cum o oră întreagă de morală nu fusese de ajuns. Era o privire intensă, şi ceva din răcoarea privirii sale se transformă în focul unei flăcări albastre, arzătoare, ucigătoare. Strâng din dinţi şi îmi ridic privirea în faţa lui, gata să primesc alte cuvinte tăioase. Nu aveam de gând să cedez în faţa lui, niciodată.

      Tentaculele întunecate ale puterii lui Malakai încep să îmi cotrobăi prin suflet şi să aducă la suprafaţă demonii pe care încercam să îi îngrop.

      Nu!

      Era acelaşi chin macabru la care mă supusese şi pe vremea când abia ştiam să fiu un vampir. Era acelaşi mod în care mă învăţase să înfrunt întunericul din mine, aceleaşi lucruri pe care le dădusem uitării acum un am. Nu mai avusesem nevoie de ele aşa cum nu mai voiam să îl văd pe Malakai în faţa ochilor. Mă încăpăţânam cu ardoare, spunându-mi că nu îmi trebuiesc şi totuşi, ştiam că am nevoie de ele, de el...

      — Nu o să te mai joci cu mine, Zolman! eu îi strig lui Malakai şi îi dau mâna la o parte.

      Zâmbeşte uşor în colţul gurii, lucru care nu aducea niciodată bine şi îşi lăsă privirea, pentru un moment, în pământ. La naiba! Asta era o altfel de luptă şi nu ştiu dacă mai am puterea necesară să îi rezist măcar. Trecuse prea mult timp de când mă jucasem aşa cu întunericul din mine şi îi uitasem felul.

      — Nici mie nu îmi face plăcere să îmi irosesc energia, Katrina! el mă anunţă aţintindu-mă cu o privire arzătoare.

      Paşii lui se apropie de mine, iar eu merg în spate. Nu renunţase niciodată la cuşca în care voia să mă încolţească, dar de data asta nu îi va mai merge.

      — Deci îţi înfrunţi demonii de bună voie sau apelăm la forţă, Malakai anunţă.

      Apropierea lui e periculoasă şi îşi întinde mâinile pe peretele rece, de care mă izbeşte cu spatele. Dar îmi aplec capul şi ies pe sub braţul său. Ştiam că aşa va proceda, mereu aceleaşi mişcări, dar de data asta nu mai eram un miel la tăiere ci un lup însetat.

      — Mă tratezi ca pe o problemă ce trebuie rezolvată, eu îi spun mergând uşor prin spatele lui.

      — Fiindcă eşti! Malakai se întoarce pe călcâie.

       Înger bun de nimic! Ipocrit! Narcisist! Idiot!

      Privirea mea se înnegurează şi chiar dacă fiecare antrenament al nostru trebuia să fie lipsit de puteri, niciodată nu există un incident în care unul din noi să nu trişeze. Îmi folosesc viteza şi îl izbesc de peretele din spate, cu mâna strânsă în jurul gâtului său.