Coroana întunericului

Capitolul 23: Damian

      Primele raze de lumină încă nici nu apăruseră bine atunci când deschide ochii şi dă direct de fereastra înaltă. Resimţea o epuizare de parcă ar fi băut două zile fără încetare, însă cineva îi bătuse la uşă şi nu putea decât să fie important dacă este la o aşa oră.

      Picioarele sale goale ating răcoarea podelei şi se îndreaptă încă adormit către uşa din lemn maroniu şi o deschide uşor.

      — Seofis!

      Bărbatul, cel mai apropiat de un cancelar fiindcă cel oficial era doar a lui Malakai, stătea drept în faţa lui, cu o expresie serioasă şi o revigorare în privire.

      — Alteța Ta! el face o plecăciune. Iertaţi-mi îndrăzneala la ora aceasta, dar cred că trebuie să citiţi cât mai repede misiva.

      Damian dă din cap, în semn de înţelegere şi ia scrisoarea din mâinile bărbatului. Seofis se înclină pe fundal şi se retrage, dar el nu îl observă fiindcă vede plicul în care scrisoarea era sigilată. Era complet negru, culoarea niciunei case. Nu era vişiniul vampirilor şi nici albastrul îngheţat al îngerilor căzuţi, nu era verdele oamenilor şi nici maroniul lupilor. Nu era portocaliul cerberilor sau argintiul elfilor şi nici movul vrăjitoarelor. Era pur şi simplu negru, un abis al pierzaniei, care nu aparţinea nimănui. Din câte îşi amintea, doar Ekaterina folosea asemenea îmbrăcăminte pentru misive.

      Când trece prin camera sa, Damian îşi observă părul ciufulit în oglinda din stânga sa şi își dă de câteva ori cu mâna prin el. Oricât şi-ar freca ochii pentru a-l ajuta să se trezească, pur şi simplu se afundă mai tare în această oboseală inexplicabilă. Deşi zilele nenumărate în care uitase de somn şi gândurile care îl consumau puteau fi o oarecare explicaţie.

      Damian se aşează pe marginea patului şi se apucă să deschidă scrisoarea, însă observă o a două sub ea. Rămâne cu ochi confuzi la ea câteva momente, însă realizează că nu poate gândi prea bine şi îi va da de capăt când se va trezi mai bine. O deschide pe prima care îi pică în mână şi citeşte rândurile. Ekaterina îl înştiinţa să se prezinte la o întrunire în conacul vampirilor. Se pare că strângea toţi moştenitorii. Nu se aştepta să fie aşa rapidă. Nu trecuse nici o seară de când discutaseră planul şi în plus, nu plecase în termeni prea buni de la palatul îngerilor.

      Damian îmbracă nişte pantaloni de stofă neagră şi o bluză de o nuanţă închisă de albastru şi se uită scurt în oglindă. Ochii lui păreau să iasă în evidenţă în compania acelei bluze cobalt. Zâmbeşte mulţumit şi coboară în salon pentru a lua masa.

      — Lasă-mă să ajut Ametist, serios! o voce caldă spune autoritar.

      Uşile mari ale salonului erau deschis larg, iar Damian se opreşte în tocul lor. Rose se învârtea în jurul mesei, ajutând-o pe doica lui să aşeze masa de dimineaţă. Îi ia un moment să se lovească mintal şi să îşi revină. Uitase cu totul că Rose se afla în conacul lui. Se obişnuise prea mult să fie pur şi simplu el, înconjurat de gărzi, Seofis şi Ametist.

      — A, bun, te-ai trezit! Ametist spune văzându-l în uşă.

      Damian aprobă uşor din cap, deşi femeia nu îl mai observase căci era prea preocupată să o aşeze pe Rose la masă şi să se asigure că totul este perfect. Damian rămâne acolo, în mijlocul camerei, încă încercând să se trezească, dar parcă dormea cu ochii deschişi.

      — Ai primit ambele scrisori? Ametist îl întreabă.

      Damian se uită la ea câteva momente până să realizeze că avea scrisorile în mână. Voia să meargă, după masă, la Seofis şi să îl întrebe de ce primise două. Rămâne în tăcere câteva secunde şi ridică privirea către Ametist, privind cu ochi mari. Ceva îi dăduse inconştient o palmă şi îl trezise până în măduva oaselor.