Coroana întunericului

Capitolul 16: Malakai

      — Ce ar fi să îi scriem o scrisoare?

      Ekaterina se plimbă de câteva minute prin camera imensă, în timp ce Malakai o privea de pe marginea patului, simţind că va ameţi el însuşi.

      Încercau să găsească o modalitate prin care să îi spună lui Damian şi el, personal, credea că trebuie pur şi simplu să îi spună adevărul. Însă Ekaterina se frământă de câteva momente. De parcă Damian nu era fratele lui...

      Şi Malakai era implicat până la coate în toată această treabă. Poate că uitase complet cum e să îi laşi inimii întâietate, să gândeşti după dorinţele ei, să nu gândeşti cu raţionala minte.

      Malakai îşi scutură capul şi se ridică hotărât.

      — Dacă mai continuăm să stăm aici mult, nu îl mai prindem pe Dami în palat! el o trezeşte pe Ekaterina.

      — Damian e aici? ea întreabă cu o uimire neascunsă.

      Poate că Malakai uitase să îi precizeze asta. La naiba! Da, uitase...

      — Într-o zi am să te fac să îngenunchezi în faţa mea, Zolman! Ekaterina spune pintre dinţi. Îţi promit!

      Ar putea avea o discuţie destul de amănunţită pe această temă, însă nu avea timp de pierdut. Ekaterina va trece cu vederea această mică informaţie. Malakai are încredere în instinctele ei de regină.

      — Crede că nu l-am auzit când a aterizat în camera din spatele oglinzii, dar nu avea cine altcineva să fie decât el, Malakai spune.

      Ekaterina oftează adânc şi porneşte prima pe uşă. Nu se putea gândi la absolut nimic acum şi oricum nu ar fi mers conform planului, aşa că se vor comporta ca şi cum totul ar fi perfect normal. Este curioasă cum ar acţiona Damian.

      Uşile bibliotecii se deschid larg, într-o mişcare mai rapidă ca vântul. Malakai adoră mereu spectacolul, ea oftează în sinea ei. Trece ca fulgerul, într-o furtună de vară, prin faţa oglinzii şi se opreşte lângă canapele, unde îşi aruncă undeva pelerina neagră.

      Ekaterina se apropie de barul mic cu băuturi şi analizează atentă. Pune mâna pe două pahare, ca de fiecare dată când venea aici, însă clipeşte lung şi mai adăugă unul. Nu au fost de multă vreme în formula asta, constată ea.

      — De când ai rom? ea întreabă cu ochii zâmbind.

      Din spatele oglinzii, Damian era gata să renunţe, căci aştepta de câteva ceasuri bune şi nimic nu se întâmplase. Scrisoare fusese o întâmplase ce îi trezeşte suspiciuni, însă fratele lui a dispărut de atunci şi nu s-a mai întors. Nu este o urmă de servitori în bibliotecă şi totul pare să fie în van.

      Ceva trece prea rapid prin faţa ochilor săi ca să îi prindă formă, dar se ridică repede de pe canapea şi se apropie de geamul înalt. Uşile impunătoare ale încăperii erau larg deschise, iar Malakai păşea prin ele cu paşii să adânci, cu înălţimea umbritoare şi cu o privire arzătoare, mulţumită. Ah, Damian ar da orice să poată vedea întreaga cameră!

      O voce dulce, calmă, de undeva din bibliotecă, se aude pe fundal, iar Damian rămâne împietrit o secundă. Chiar era vocea Ekaterinei sau gândurile lui care tânjeau dreptate îl făceau să îşi imagineze?

      Malakai se opreşte chiar în dreptul oglinzii şi zâmbeşte în colţul gurii, precum obişnuia să facă odată, cu încredere şi nu cu teroare.

      — Nu de mult, el îi răspunde Ekaterinei. Apropo, ce ar fi să ieşi de acolo?

      Violetul vibrant din privirea lui Malakai pătrunde prin sticla groasă a geamului şi îl străfulgeră pe Damian direct prin sufletul lui. Privirea lui încearcă să îl înfrunte pentru un moment, încercând să se pregătească pe sine pentru ce va urma, dar fără izbândă.