Coroana întunericului

Capitolul 37: Ekaterina

      E un sentiment care îmi lipseşte cu desăvârşire. Libertatea...

      Briza îmi mângâia fața, iar eu mă bucuram de ea cu zâmbetul copilului care eram. Iarba îmi gâdila picioarele goale şi dansa pe pielea mea în bătaia vântului. Eram pe câmpurile îngerilor căzuţi. Pe atunci, ne era permis să fim văzuţi împreună, fiindcă eram doar copii. Damian alerga în faţa mea, iar eu încercam cu ardoare să îl prind. Dar el se mişca mai repede. Cât uram să pierd, încă de pe atunci...

      Nu era nimic în faţa noastră, decât câmpul vast şi orizontul întunecat. Norii se adunaseră cenuşii pe cerul de vară, iar vântul şuiera mai din suflet. Dar noi nu băgăm de seamă, fiindcă auzeam doar râsetele noastre în ecou şi nu vedeam decât paşii de copil zburdând liberi.

      Un fulger brăzdează întreg cerul şi se răsfrânge undeva departe, pe pământul cald. Damian se opreşte brusc în faţa mea, iar eu mă lovesc de spatele lui. Nu văzusem fulgerul, dar cu siguranţă am auzit tunetul care cutremura câmpul de sub picioarele noastre. Damian îşi aruncă ochii senini către mine şi nu se poate abţine să râdă. Mă amuză şi pe mine şi chicotim amândoi. Eram doar copii, fără să ştim că lumea o să devină gri curând şi râsul o să fie o bijuterie preţioasă, ascunsă bine în cutiuţa ei.

      — Haide! mi-a spus. Cred că trebuie să ne întoarcem.

      Eu îi încuviinţez din cap, dar nici nu am apucat să ne întoarcem că ploaia a început să cadă cu repeziciune. Hainele noastre s-au udat într-o singură secundă, iar drumul părea străin fiindcă nu mai vedeam nimic în faţă. Primul nostru instinct a fost să ne punem mâinile deasupra capului, deşi ştiam că nu va ajuta la nimic. Dar a ajutat... Ploaia de deasupra noastră încetează, iar umbra aripilor sale măreţe ne acoperă pe mine şi Damian.

      — Vedeţi dacă vă întreceţi fără mine?

      Malakai se aşezase între mine şi Damian, cuprinzându-ne pe fiecare cu câte o aripă de a lui care devenea mai falnică cu fiecare zi care trecea. Îmi ridic privirea către el, dând de acel violet care era mai dulce pe atunci. Nu fusese întunecat de ororile pe care le trăise. Cuvintele lui fuseseră menite pentru amândoi, dar mă fixa pe mine, de parcă ar fi fost vina mea. Nu puteam controla natura, nu ştiam când avea să vină ploaia.

      — Tu ai fi trişat, îi răspund.

      Malakai se uită la mine serios, însă zâmbeşte larg la scurtă vreme. Ştia că aveam dreptate, fiindcă îşi folosea tot mai mult aripile de când îi crescuseră. Le îndrăgise tare mult şi se mândrea cu ele. Dar le folosise întotdeauna pentru bine, de asta văd tăierea lor ca necruţătoare. Dar acestea erau obiceiurile îngerilor căzuţi, trebuia să le respectăm.

      — Aşa o să faci şi tu când o să îţi primeşti puterile, Malakai mă anunţă.

      Nu crezusem pe atunci, însă avusese dreptate.

      Mă trezesc brusc, fiindcă reuşisem cumva să adorm cu capul pe birou. Nu am reuşit să mă odihnesc încă din seara întrunirii. Arunc un ochi pe fereastră şi observ luna în creştere luminând falnică. E seară. Am nevoie disperată să ies din conacul ăsta, să iau o gură de aer. Dar probabil că Damian şi Rose dorm la ora asta. Nu vreau să le deranjez liniştea.

      Visul sau mai mult amintirea aceea mi se derulează iarăşi în minte şi mă decid să merg la palat. Când trec prin oglindă, lumina cenuşie mă orbeşte pentru o clipă. Eram obişnuită cu întunericul nopţii şi culorile închise ale biroului, încât chiar şi lumina slabă de aici mă deranjează.

      Mă uit împrejur, însă nu dau de nimeni. Dar sunetul filelor mişcându-se repezi îmi atrage atenţia. Mă îndrept mânată de auz şi intru pintre rânduri, undeva în colţurile îndepărtare ale bibliotecii. Malakai era înconjurat de cărţi deschise şi foi împrăştiate aievea. Se aşezase jos, cu capul proptit de rafturile din spatele său. Nu va găsi nimic, fiindcă adevărul care se întâmplase atunci nu trebuie să fie aflat de noi. Alianţa s-a asigurat de asta.