Coroana întunericului

Capitolul 3: Ekaterina

      Îmi imaginam adesea motivul pentru care Damian a plecat fără măcar să îşi ia rămas bun, într-o perioadă în care aveam nevoie de el şi Rose. A fost o perioadă în care voiam să cred că a plecat pur şi simplu, fără să îi pese, pentru că putea. Voiam să cred asta, dar îl cunoşteam. Orice ar face, conştiinţa lui e mereu acolo să îl atenţioneze. Acum, când nu îi aud negaţia, e de ajuns pentru mine să ştiu că i-a văzut pe părinţii mei în cealaltă lume. Nu ştiu încă de ce a trebuit să vorbească cu ei şi ce gânduri mai are de data aceasta, dar asta trebuie să aflu. Mai târziu, însă, căci acum nu am de gând să mai stau încă o secundă şi să îmi plâng de milă. Nu aici, nu între alte şase specii, nu între ochii veninoşi ai prădătorilor cu o coroană pe cap.

      O ating uşor pe Rose pe mână, spunându-i indirect că îmbrăţişarea se lungeşte prea mult. Îmi şterg lacrimile şi îmi tamponez uşor faţa. Sper că machiajul nu s-a deteriorat, doar e rezistent la apă pentru un motiv sau cel puţin așa speram să fie. Inspir adânc şi expir toate sentimentele ce mă apăsau greu. Haide Ekaterina, e timpul să îţi iei titlul de regină în mâini şi să-ţi arăţi colţii. Îmi iau telefonul şi formez rapid numărul.

      — Cancelar Mavrak, anunţă personalul să pregătească două camere, Rose şi Damian vor înnopta la mine. A, da! Şi pregăteşte maşina, nu vom mai sta mult.

      — Desigur, Majestate!

      Petrecerea era oricum pe sfârşite, iar eu nu mai aveam de ce să stau blocată într-o mare de amintiri ce mă sufocă.

       — Să rămânem la tine? Rose întreabă din senin. Eu n-nu ştiu...

      — Nu era o întrebare, Rose!

      Poate că ridicasem puţin tonul, dar nu aveam dispoziţia necesară pentru a asculta scuzele ei josnice cu care crede că mă păcăleşte în timp ce ea se furişează cine naiba ştie pe unde cu Azur. Mă uit către Damian, iar el înţelege că trebuia să o ia pe Rose şi să se îndrepte spre maşina unde îi aştepta cancelarul meu. Nu voiam să mai aud altă tentativă de scuză şi avem o sete nestăpânită de haos.

      Îmi pornesc simţurile şi poate nu este cea mai inspirată idee, căci notele melodiei încep să îmi zdruncine auzul. Mă concentrez pe sunetul tocurilor ce aproape spărgeau gresia cenuşie la cât de apăsat călcăm. Mă prefac că îmi aranjez fustele rochiei şi caut cu auzul acea voce pe care voiam să o disting în mulţime. Haide, trebuie să fii pe aproape. Aici, te-am găsit!

      Îmi grăbesc paşii. Voiam să ajung cât timp nimeni altcineva nu era prin preajmă pentru a fi martor, căci de auzit, mulţi puteau trage cu urechea. Mâna mea face puternic contact cu masa încât cred că şi cei fără auz dezvoltat au putut auzi. Probabil că negrul din ochii mei se amestecase cu roşul sângeriu din natura de vampir, fiindcă simţeam fiecare nerv din corpul meu pulsând.

      — Malikov!

      Bineînţeles! Azur are mereu acel ton nonşalant, ce vrea să pară dezinteresat şi total calm pe situaţie, dar uită că mie îmi plăcea să văd dincolo de aparenţele lui. Îi auzeam inima având mai multe bătăi pe minut ca de obicei, îi simţeam sângele gonindu-i prin vene şi puteam auzi acea scrâşnitură a dinţilor. El era cel enervat? Dacă nu o va lăsa mai moale, voi avea grijă ca atenţia asta asupra lui să sfârşească cu o decădere socială.

      — Nu cred că aşa te adresezi unei regine, Lightborn.

      — Scuzele mele, Majestate! Azur mimează o plecăciune. Pot să întreb de ce mă onoraţi cu prezenţa?

      — Mereu falsa ta politeţe, îi arunc eu cuvintele. Dacă te mai apropii de Rose, fac un pas către el, o să am grijă să servesc sângele tău albastru la cină.