Coroana întunericului

Capitolul 12: Ekaterina

      — Eşti sigură? Damian mă întreabă a o mia oară.

      Stau pe fotoliul impunător din biroul lui şi îl privesc cum se plimbă dintr-o parte în alta a camerei, cu privirea în pământ, cuprins în propriile gânduri.

      Îngerii căzuţi erau singurii dintre noi care trăiau pe două tărâmuri, aşa că se ocupau de două lumi şi în general moştenitorii erau doi: unul pentru coroana şi celălalt primea titlul pământean. Conacul lor de aici era opusul celui dintre lumi. Era împodobit cu marmură albă, tablouri poleite cu aur, pe ici colo câte un albastru pal şi câte o nuanţă subtilă de gri.

      Biroul lui Damian era o cameră considerabil de mare, vopsită în gri deschis, cu mobilă albă şi un birou cu accente temeinic lucrate în aur. Pe undeva, prin centrul camerei, e amplasată o canapea şi alături ei, un fotoliu impunător. Stau în el, obosită de negarea lui continuă şi îl privesc cum încearcă să distorsioneze realitatea doar pentru că el crede că ştie adevărul.

      — Da! îi spun ultima dată.

      — De unde ai aflat?

      — Damian!

      Mă ridic din locul meu şi mă duc către el, punându-i mâinile pe umeri. Încerc să îl opresc pentru câteva momente pentru că avea nevoie să înfrunte adevărul ăsta. Ceva în mine mă tortura pentru fapta pe care o făceam, dar Damian trebuia să creadă această față a realităţii ca să nu fim nevoiţi să îl împingem spre un întuneric dăunător. Nu ar fi fost niciodată de acord cu ce facem noi acum.

      — Fratele tău a acceptat alianţa! îi confirm. Acum că au puterea voastră de partea lor, noi trebuie să ne mişcăm repede.

      — Nu, Damian încă neagă. Nu îi va folosi pe îngeri pentru asemenea treburi murdare.

      — Vezi prea mult bine în el, îi mărturisesc.

      — Dacă aş fi ales să văd răul, aş fi plecat de mult din dreapta ta!

      Comentariul lui mă calcă pe nervi, deşi ştiam că o spune ca şi o răzbunare. Privirea mi se întunecă şi îi prind fața cu mâna dreaptă, forţându-l să mă privească în ochi. Privirea lui îngheţase, la fel ca cea a fratelui său când doreşte să fie intimidant, întunecat, rece. Negrul din privirea mea se stinge şi devine un roşu înnegurat, de parcă aş putea să îi topesc toată acea gheață din suflet.

      — Nu uita că îl cunosc de când eram mici, m-am antrenat cu el pentru coroană, spun pintre dinţi. Ştiu de ce este în stare mai mult ca tine! Dacă te gândeşti că îi va convinge pe cerberi şi elfi să lupte împotriva Alinaței în loc de celelalte specii, te înşeli amarnic!

      Cu cât mă gândeam mai mult, să distrug Alianţa ar fi fost obiectivul corect, însă speciile erau convinse că profeţia este adevărată şi dacă se lăsă mai prejos, vor ajunge înrobite. Nu puteam să fac nicio mişcare împotriva celei care ne condamnase, de fapt, până nu puneam capăt acestei bătălii care încă se dă în tăcere. Trebuia să mă întâlnesc cât mai repede cu ceilalţi moştenitori, iar Damian mă încetinea cu încăpăţânare.

      — Nu va ieşi să lupte împotriva mea pe câmpul de luptă! Damian îmi dă mâna la o parte.

      — Ești prea naiv, oftez. Încă crezi că el e undeva acolo, ascuns după modelul ăsta de rege perfect pe care îl arată în fiecare zi.

      — Încă este acolo, spune în timp ce se lăsă pe canapea.

      Trebuia să închei cumva această conversaţie şi trebuia să apelez la ceva ce voi regreta mult timp de acum în colo. Nu aveam altă opţiune şi îmi tot spuneam asta pentru a mă simţi mai bine, dar în realitate, mă chinuia să îl văd suferind în minciunile spune de mine în timp ce el nu a fost decât bunătate şi lumină.