Coroana întunericului

Capitolul 26: Ekaterina

      — Da! spun eu primind absentă predica Ninei.

      Stăteam pe scaunul meu, din capătul mesei, aşa cum tata obişnuia să stea odată când luam masa împreună. Nina încă cotrobăia prin salon şi punea câte ceva pe masă sau lua altceva doar pentru a-mi putea spune mai multe despre cum trebuie să am grijă de mine.

      Mă simţeam mult mai bine, în special după ce am băut fiola cu sângele îngerilor, dar nu vreau să recunosc aşa ceva. Totuşi, Nina avea dreptate. Nu prea am dormit de când am planificat mişcarea din pădure şi nici nu am băut sânge uman de ceva vreme. Am tot avut-o pe Rose lângă mine şi nu îmi place să beau sângele oferit de poporul ei chiar în faţa sa. În plus, nici nu ştiu cât de mult timp am avut să mănânc ceva. A trebuit să dezbat cu o anumită persoană nişte planuri care nu îmi aduc nici un beneficiu.

      Şi Lapis... Trebuia să mă aştept ca vizita ei să conţină şi câteva cuvinte despre cum trebuie să am încredere în Malakai. Ţinea foarte mult la el, chiar îşi tăiase aripile împreună cu ale lui şi în ochii ei, fiecare alegere şi mişcare a lui erau perfect justificate. Poate că ştie mai multe, probabil că a văzut mai multe şi îi cunoaşte viaţa în alte detalii. Malakai ține mai mult la ea decât la propria mamă, dar nu pot avea încredere în nici unul din ei doi.

      Încrederea este cel mai preţios lucru pe care un conducător îl are de oferit, aşa cum spunea tatăl meu. Am avut odată încredere în el, pe când eram doar o moştenitoare şi m-a trădat în cel mai oribil mod posibil. Trebuia să îi dau dreptate lui Lapis, nu m-a minţit, fiindcă nu l-am întrebat niciodată despre ceea ce ştie, însă faptul că a ţinut adevărul pentru el nu îl face mai bun. Acum am greutatea coroanei pe capul meu şi viaţa unui întreg regat pe umeri, nu îmi mai permit să am încredere orbeşte în el doar de dragul amintirilor care au fost.

      —  Anunţă gărzile să spună că astăzi lipsesc şi nimic mai mult, îi spun eu Ninei.

      —  Poftim? ea întreabă într-o notă exasperată din spatele meu.

      Îmi pune paharul cu sânge în faţă şi rămâne cu mâna pe masă, privindu-mă înţepător. Privirea ei m-ar putea lega şi închide într-o cameră, dacă ar putea.

      —  Cum poţi fi atât de neglijentă? Nici nu ţi-ai revenit bine şi pleci între lumi!

      —  Sunt nişte chestiuni pe care trebuie să le rezolv cât mai repede, îi spun. Malakai e imprevizibil.

      —  Dacă Rose apare aici? Ştii că nu se va mulţumii cu atât.

      —  Spune-i că am nevoie de odihnă, nu ştiu! Inventează ceva.

      Nici nu am terminat bine de vorbit cu Nina despre această temă, pe care nu o aprobă de nici o culoare, că uşile conacului se deschid şi paşii lui Rose intră țintă către salonul în care eu iau masa. Coada în care îşi prinsese părul lung şi arămiu îi flutura peste umeri atunci când se aşează grav pe scaunul din stânga mea. Mă priveşte cu nişte ochi nervoşi şi nu pot decât să îi susţin privirea. Oftează lung şi renunţă la intimidare, îndulcindu-se.

      —  Cum ai putut să nu îmi spui că te simţi rău? mă întreabă dezamăgită.

      —  Nu am vrut să te îngrijorez pentru nimic, spun eu. Mă simt mai bine acum.

      —  Chiar şi aşa, trebuia să fiu aici pentru tine.

      —  Eşti acum, gesticulez eu. De unde ştii, oricum?

      —  Am fost de dimineaţă la Dami, dar nu este acasă, spune întristându-se. Ametist mi-a spus.

      —  Hm!