Coroana întunericului

Capitolul 30: Azur

      O văzuse... Mai bine spus, le văzuse.

      Azur înghite în sec în timp ce trage cu ochiul la Lucius. Îşi ocupaseră locurile în balconul din umbră, de la înălţimea căruia priveau şedinţa. Fuseseră primii, fiindcă cerberul abia aştepta să se desfete în victoria pe care o îmbrăţişase încă din noaptea aceea cu lună plină. Dar ea păşise prin tocul înalt al uşii, ca o nălucă pe care nu ar fi trebuit să o vadă şi i-a îngheţat sângele în vene lui Azur, pe când Lucius ardea în propria piele. Selena înaintase cu bărbia ridicată şi mândrie pe faţă, îşi ocupase locul şi privea neclintită către şedinţa de jos.

      Piciorul lui Lucius tremura haotic, iar ochii i se întunecaseră și fața îi devenise palidă. Ca un criminal gata să omoare o ultimă dată înainte să îşi curme viaţa cu propriile mâini, Lucius îşi mută privirea bolnavă către coloanele cercului regal.

      Un miros dulce trece pe lângă Azur, atâta cât să îl facă să îşi întoarcă privirea. Rose! Rose se aşezase, ca de obicei, cu mişcări elegante lângă el. Avea un parfum diferit. Unul de vanilie şi levănţică, care îi înnebunea simţurile. Părea atât de plăcut, de fin, o completa perfect. Îşi aranjează fustele rochie, albastru pal, cu mâinile firave şi îi aruncă un zâmbet dulce. Aceleaşi obiceiuri, ca în fiecare şedinţă, încât îl inducea în eroare. În stânga lui se dezlănţuia iadul pe pământ, iar în dreapta sa Rose aducea paradisul.

      Luminile din balcon se sting, iar acum au o privelişte mai bună către şedinţa care deja începuse. Cum îşi mută privirea către regi, Azur nu poate decât să o vadă pe ea, Ekaterina. Era imposibil să nu o zărească, parcă stând fix în faţa locului sau, arătând impecabil şi cu o furtună în jurul ei. Genul de furtună în care ţi-a pierde viaţa cu zâmbetul pe buze. Avea privirea aceea, cu o încredere debordantă în ea. Parcă te îngheţa doar din clipiri şi purta un zâmbet, care striga a putere. Oare unde mai văzuse asta?

      Ştiuse! Da, ştiuse! Altfel nu îşi explică cum Selena mai respiră şi încă zâmbeşte mândră cu un scaun în spatele său. Lucius proclama că a văzut-o cu ochii lui cum a urcat în maşină, iar vehiculele s-au pierdut în flăcări chiar sub privirea lui. Nu mai văzuse pe nimeni, târându-se din ruinele acelei explozii. Ekaterina ştiuse despre planul lor şi fusese cu zece mişcări în faţa lor. O subestimaseră. Sau poate că Malakai o subestimase. Atâta putere, învârtindu-se în palma lui, probabil l-au făcut să creadă că Ekaterina nu îi poate face faţă şi totuşi, iată-i aici! Îi jucase pe degete, dar cel mai important era să aibă grijă de Lucius, fiindcă va exploda în secunda în care iese din acest balcon.

      —  Haide! Azur îi spune cerberului după ce luminile se aprind. Mai bine te-aş duce în camera privată. Nu ne permitem să faci ceva impulsiv. Asta și vor ei!

      Lucius nu îi răspunde. Privea în continuu în faţa sa, cu o privire întunecată şi criminală, însă aprobă din cap după câteva momente. Azur dă să pună mâna pe el, pentru a-l îndruma, însă corpul cerberului ardea pe interior şi îşi retrage mâna repede. Era o arsură de toată frumuseţea, dar nu are timp să se plângă. Îl conduce şi îl lasă pe canapea, departe de băuturile din spatele său. Nu poate rămâne, însă, cu ochii pe el. Trebuie să aibă grijă de sora lui.

      O găseşte privind prin jur, cu ochii ei calzi, lângă o coloană din salonul petrecerii. Azur răsuflă uşurat şi se îndreaptă direct către ea.

      —  Ce s-a întâmplat? Celest îl întreabă cum ajunge lângă ea. L-am văzut pe Lucius foarte nervos.

      Azur se uită în jurul lui, deşi multe specii de aici îl puteau auzi fără să se obosească măcar puţin. Nimeni nu părea să fie atât de aproape, aşa că îşi priveşte sora în ochi cu seriozitate.