Coroana întunericului

Capitolul 42: Malakai

      Norii dimineţii erau argintii, ca şi cum ar urma să ningă cât de curând. Dacă priveai cu atenţie, aerul rece putea fi văzut dansând pinte crengile copacilor şi luându-şi zborul dincolo de înaltul cerului.

      Pădurea părea dezgolită, transparentă, aşa cum o privea Ekaterina de la pervazul ferestrei sale. Undeva în depărtare, putea să zărească postul de supraveghere al lupilor, cel de la graniţă. Mirosul de scorţişoară din aburii ceaiului o fac să zâmbească, amintindu-i de fiecare dată de mijlocul iernii, când gerul îi gâdila pielea deja îngheţată şi albul zăpezii îi amintea de lumina aceea, ce semăna a pace, care o chema în momentul în care a murit.

      — Nu e anotimpul tău preferat? ea întreabă.

      Malakai stătea în picioare, admirând din depărtare atmosfera de afară. Însă Ekaterina nu era sigură dacă natura îi ocupa gândurile sau problemele se instalaseră din nou în în mintea lui.

      Malakai zâmbeşte scurt şi îşi mută privirea către ea, care rămăsese încă uitându-se pe fereastră.

      — Rece, Malakai spune, ca şi sufletul meu, nu?

      — Nu fi fraier, Ekaterina râde şi se întoarce către el. Mi-am amintit că atunci când eram copii, adorai să zbori pintre fulgii de nea. Dispăreai chiar, pintre nori atunci când erau la fel de albi ca acum.

      — Ai dreptate, Malakai lăsă privirea în jos. Uitase, spune în şoaptă.

      — Eşti prea preocupat cu cine trebuie să fii şi începi să uiţi cine eşti de fapt.

      — Replica asta e valabilă pentru mulţi dintre noi, moştenitorii, el oftează.

      Malakai îşi lasă cana cu ceai, pe care o avea în mână, pe tăviţa argintie şi se întoarce către Ekaterina adoptând expresia sa serioasă. Era timpul să îşi intre din nou în personaj, fiindcă avea să iasă afară. Ca şi cum ţi-ai îmbracă haina groasă pentru frigul de afară, masca lui era un fel de confort, pentru a nu fi atins de răul de afară.

      — Se face deja târziu, el spune. Ne vedem acolo.

      — Aşteaptă!

      Ekaterina coboară de la fereastră şi îl aţinteşte câteva secunde fără să spună nimic. Simţeau amândoi cum timpul se scurge pe lângă ei, însă niciunul nu se împotrivea. Îl lăsau doar să curgă.

      — Nu ai spus să ridicăm odată pentru totdeauna cortina? Ekaterina îl întreabă.

      Violetul din ochii lui Malakai era ca florile de levănţică, prinse într-un cub veşnic de gheaţă. Era vibrant şi rece. Îi aprobă lent din cap şi o priveşte, fiindcă nu reuşise cu adevărat să intre vreodată în mintea ei, cum nici acum nu o făcea.

      — Atunci mergem împreună, ea spune.

      — Cu ce anume? Malakai întreabă.

      El înţelegea că Ekaterina se referă la transportul cu un automobil, fiindcă precizase ridicarea cortinei. Asta însemna începutul sfârşitului acestui teatru pe care l-au jucat de generaţii. Dar Ekaterina avea un motor, iar maşina lui Mavrak atrăgea privirea, fiindcă era folosită doar pentru transporturi oficiale.

      Ekaterina ezită un moment, atât cât Malakai să o observe. Ceva în ea se răzvrătea încât îi întârzie răspunsul.

      — Cu Rover-ul tatei, ea spune greoi.

      Nu mai îndrăznise să se atingă de maşina tatălui ei de la incendiu, însă se asigurase mereu că e îngrijită şi funcţionează.

      Ceva în sufletul ei se rupe când rosteşte cuvintele, dar nu păreau a fi cioburi de sticlă care să o taie, ci suna ca şi cum lanţurile care o îngreunaseră atâta vreme încep tot mai mult să o elibereze.