Coroana întunericului

Capitolul 41: Damian

      Când parfumul uşor de levănţică, pe care Rose îl făcuse cu mâinile sale, îl cuprinde plăcut, este momentul în care Damian îşi ridică privirea şi constată că fratele său şi Ekaterina se risipiseră.

      Rose rămâne în faţa lui când dă de expresia răvăşită a lui Damian. Oftează, ca şi cum ar suferi odată cu el şi îi ia fața în mâna sa mică. O întoarce către stânga, inspectând, iar apoi spre dreapta, ca mai apoi să îi ridice privirea către ea.

      — Ce te-a adus în halul ăsta? ea întreabă.

      Damian îi dă încet mâna la o parte şi îşi întoarce privirea. Voia să se cufunde din nou în propriile sale gânduri negre, să le înfrunte singur. Era inutil să îi povestească. Nu voia să îi pună în cârcă ei, greutatea pe care el trebuia să o suporte.

      Rose loveşte cu mâna în lemnul biroului, iar impactul brusc îl face pe Damian să tresară.

      — De data asta te vei uita în ochii mei şi îmi vei spune ce s-a întâmplat! Rose îi ordonă. După ce te-ai întors de la Ekaterina, ţi-ai devastat camera şi ai plecat în grabă. Te-am auzit cum strigai când te-ai întors aici, dar Ametist nu mă lăsa să urc la tine.

      Damian oftează şi se ridică. Se îndreaptă direct către rafturile cu băuturi pentru a-şi turna un pahar. Avea nevoie de ceva care să îl trezească din această stare deplorabilă. Îl dă pe gât pe primul şi îşi mai toarnă un al doilea. Dar Rose e prea rapidă şi îi ia paharul din mână înainte ca Damian să apuce să pună gura pe el.

      — Nu cred că e o idee bună, ea îi spune.

      — Ba eu cred că e soluţia perfectă.

      Damian se apropie să îi ia paharul din mână, însă Rose dă un pas un spate, ducând cât mai departe paharul de el. Ochii ei mari sunt cuprinşi de un verde tulburător. Întregul ei suflet se vedea arzând în flăcările galbene din privirea sa. Damian nu o mai văzuse pe Rose supărată de multă vreme. Iar simplul gând că cel care adusese supărare în inima ei, după atât vreme, fusese chiar el, apasă mai tare haosul din sufletul său.

      — Mai întâi Ekaterina, Rose spune, iar acum tu. Niciunul nu mai vorbeşte cu mine, de parcă am încetat să exist.

      Rose dă cu paharul de podea. Marginile tăioase ale cristalelor se împrăştie pe parchetul rece, dar Damian nu le dă atenţie. O priveşte pe Rose direct în ochi, observând acea hotărâre şi durere ce se oglindea prin ea. Dar nu putea decât să rămâne drept în faţa ei şi să tacă, fiindcă era mai bine. Poveştile vieţii lui nu trebuiau să o consume pe ea.

      — Staţi liniştiţi! vocea lui Rose se frânge. Voi pleca din viaţa voastră!

      Rose ocoleşte cioburile din jurul picioarelor ei şi se îndepărtează către ieşire, aşa cum a promis. Voia să se facă dispărută. Voia să fie o pală de vânt cald, pe care toţi au simţit-o, dar nimeni nu a văzut-o cu adevărat.

      Damian scrâşneşte din dinţi. Impulsul de a o privi cum pleacă este puternic, însă îl înfrânge şi rămâne doar el şi cioburile împrăştiate pe podea. Uşa se trânteşte în spatele lui Rose. Era sunetul unei promisiuni ce avea să fie respectată. Damian ia un alt pahar de pe raftul de sus şi îşi toarnă nişte coniac.

      Rose năvăleşte în camera ei şi îşi şterge în treacăt lacrima care o sfidase şi se prelinseseră pe obrazul ei. Îşi coboară geanta în care îşi adusese singurul bagaj, în ziua în care se mutase aici cu zâmbetul pe buze, în ziua în care sufletul îi râsese ca al unu copil, fiindcă scăpa din infernul propriei case şi se pregăteşte pentru a înfrunta singurul loc pe care îl cunoştea drept iad. Ia orice haină îi cade în mână şi o îndeasă în geantă fără să le aranjeze măcar. Avea de gând să plece cât mai repede de aici, oricât de mult ar costa-o. O altă lacrima îi coboară pe celălalt obraz, iar apoi o alta, până când se opreşte şi îşi şterge cu cruzime ochii, de parcă tristeţea ei e o greşeală pe care nu trebuie să o comită.