Coroana întunericului

Capitolul 2: Damian

      Vântul devenise mai înţepător, iar Damian putea vedea prin întunericul nopţii că furtuna e mai aproape decât credea. Intră fără ezitare în sala plină şi o caută cu privirea pe Rose. Nu o văzuse pe Ekaterina de câteva luni. Chiar şi acum putea să mascheze cu graţie toate cicatricile sufletului ei împovărat. Îi vedea suferinţa şi bătălia feroce prin acei ochi întunecaţi, dar asta nu îl făcea decât să se mustre pe sine mai mult. Nu putuse fi acolo pentru ea când avusese nevoie, dar nu o putuse vedea suferind. Trebuise să se întoarcă acasă. Trebuia să afle despre acea blestemată de legendă şi mai erau şi îndatoririle familiei... Cu fiecare zi care trecea se simţea și mai prins într-o furtună peste care nu este stăpân.

      Ura acea înghesuială, acel puhoi de persoane din toate speciile cu acel zâmbet fals pe buze şi acel joc de cuvinte ce maschează o sete nebună după putere. Îşi alungă uşor disconfortul din gândire şi îşi ridică privirea. O zăreşte pe Rose într-un colţ mai îndepărtat, lângă gustările din fructe. Damian oftează lung şi se apropie în paşi mari.

      — Damian! Azur spune zărindu-l. 

      Vocea lui era temperată şi trăda acea uimire pe care Azur voia să o arate. Rose renunţă la tarta cu trandafiri pe care tocmai o alesese de pe platou şi se întoarce cu repeziciune către Damian. Ochii ei mari emană o uimire împletită cu jenă. Îşi lăsă privirea în jos şi se mai uită din când în când, pe furiş, către prietenul ei. Damian îi aruncă o privire arzătoare, iar apoi se întoarce către Azur. Era aproape la fel de înalt ca şi Damian, însă părul lui de un albastru pal şi ochii gri îi dădeau un aer elegant, dulce. Nu părea genul de persoană care ar putea face rău intenţionat. Nu era în termeni foarte apropiaţi cu Damian, dar se  întâlniseră de multe ori. Personal, lui Damian nu îi erau simpatici elfii, însă făcea o excepție pentru Rose. 

      — Azur! el dă mâna cu acesta.

      — A trecut ceva vreme Zolman, spune Azur luând o gură din paharul cu şampanie.

      — Da, problemele familiei vin mereu pe primul loc.

      — Desigur!

      — Dacă nu te superi, aş dori să o împrumut pe Rose.

      — Nu cred că eu te-aş putea opri, Azur îi zâmbeşte rece.

      Damian îi zâmbeşte forţat şi o conduce pe Rose spre ieşirea din conac. Preferă să nu dea atenţie acelei remarci. Prins în propriile gânduri, Damian nu observase, până să iasă din sală, privirea umilă a lui Rose. Se opresc amândoi în mijlocul cărării, Rose încă privind dalele întunecate, iar Damian alegându-şi cu grijă cuvintele.

      — Înţelegi la fel de bine ca noi, Damian rupe tăcerea, am mai avut discuţia asta.

      — Da, Rose îi răspunde cu vocea stinsă. Nu e bine să stau în preajma lui, mai ales într-o sală atât de aglomerată, unde sunt prezenţi toţi moştenitorii.

      — Rose!

      Damian tace până ce aceasta îşi ridică privirea către el şi o priveşte insistent pentru câteva secunde, iar apoi îşi îndulceşte acele săgeţi din ochi.

      — Sunt mai multe în joc. Niciunul din noi nu îşi permite să facă greşeli, indiferent de specie.

      — Am înţeles, Damian. De ce eşti atât de interesat din senin să remediezi problema?

      — Nu eşti o problemă, Rose...

      — Şi acum îmi eviţi întrebarea.

       Damian oftează uşor şi se uită prin împrejur. Face din nou contact vizual cu Rose şi se hotărăşte în cele din urmă să vorbească.