Coroana întunericului

Capitolul 46: Malakai

      Dincolo de norii propriei lumi, prin acele tunete şi fulgere cutremurătoare, care te făceau să crezi că duc direct către infern, era de fapt o înşelătorie.

      Malakai şi-ar dori să mai aibă acum aripile sale îngreunându-i spatele, pentru a putea să zboare cum o făcea cândva, liber, pintre acei nori înspăimântători. Dar nu poate decât să se folosească de un portal şi aterizează deasupra lor.

      Îmbulzeala stelelor şi rotaţiile diverse ale planetelor, de care nici el nu auzise, derulează pe fundalul celui ce ar trebui să fie cerul, însă ajunsese într-o altă dimensiune, unde timpul şi spaţiul nu există. Două porţi se întind în faţa lui. Una era dintr-un fier ruginit, cu ghirlande de spini încolăcindu-se în jurul ei şi şapte rânduri de lacăte, unul mai mare ca celălalt. Din spatele gratiilor şubrede ale acestei porţi se întrevăd nişte ochi portocalii ieşind din negura nestrăbătută. Un mârâit taie tăcerea rece a acestui spaţiu, iar creatura îşi dezvăluie colţii de un alb imaculat, apropiindu-se de poartă.

      Malakai zâmbeşte scurt şi se apleacă, făcându-i semn creaturii să facă linişte. Nu voia să atragă atenţia asupra lui, în special nu din infern, când el îşi trăda trecutul speciei sale cerând ajutor paradisului. Cerberul îşi acoperă colţii şi îşi pleacă capul o singură dată, întorcându-se de acolo de unde a venit, căci a recunoscut sângele albastru ce îi curge prin vene lui Malakai.

      În cealaltă parte, se întindea o poartă de trei ori mai mare ca cea a infernului, făurită din aur şi argint. Ghirlande de trandafiri albi o împrejmuie. Din spatele ei se aud râsete copilăreşti şi cântece ce sunau ca cel de harpă. Malakai oftează, aşteptând cu nerăbdare să afle adevărul. Dacă aici nu găsea un răspuns, atunci nu îl va găsi niciodată şi va da greş. Gândul acesta îl loveşte din plin, direct în inimă.

      Uşile paradisului se deschid. Malakai îşi pune mâna peste ochi, căci acea lumină îl orbeşte pentru un moment. Când îşi coboară mâna, dă de aripile mai înalte decât însuşi îngerul, ce îl înconjoară într-un alb imaculat, cu pene lunguieţe şi bogate.

      — Îţi mulţumesc că m-ai întâmpinat astăzi aici, Malakai vorbeşte primul.

      — Naber încă este fratele meu, îngerul spune pe un ton cald, oricare ar fi calea pe care a ales-o acum milioane de ani.

      Naber era unul dintre cei mai vechi îngeri căzuţi şi străbunii lui Malakai ştiuseră de ce îl aleg ca şi cancelar, în serviciul coroanei, căci avea relaţii dincolo de lumea lor, unde ei îngerii nu mai pot ajunge. Fratele lui era unul din păzitorii Citadelei, având acces la toată informaţia de când lumea se născuse, aşa că Malakai speră că această unică şansă nu va fi în van.

      Malakai încuviinţează din cap şi dă să spună ceea ce avea nevoie de la înger, însă el ridică mâna şi îl opreşte înainte să apuce să spună ceva.

      — Ştiu de ce eşti aici, îngerul spune.

      Malakai oftează.

      — Şi crezi că sunt demn să aflu adevărul? el întreabă.

      Ştia prea bine că îngerii nu oferă cunoaştere decât celor care merită şi cu toate pe care le făcuse în această încă scurtă viaţa a lui, nu e prea sigur că merită să o primească. Deşi spera cu tărie că va găsi răspunsuri aici.

      Îngerul zâmbeşte cald şi se apropie un pas.

      — Voi, cei noi, el spune, nu aţi ales această cale întunecată. Tu, cel mai târziu născut, nu ţi-ai ales negrul din aripi. Dar ai fi putut să o faci, lăsând întunericul păcatului să fie una cu tine. Dar nu ai făcut-o, îngerul zâmbeşte scurt, oricât ţi-ai spune contrariul. Tu îi lupţi, în fiecare moment. Ai fi putut să o faci, atunci când ţi-ai fi înrobit supuşii, precum s-a întâmplat de sute de domnii încoace. Dar tu ai ales să lupţi pentru libertate.