Coroana întunericului

Capitolul 8: Ekaterina

      Sentimentul teribil de goliciune încă mă bântuia de parcă aş fi rămas blocată în acea blestemată de poartă, captivă între două lumi, neştiind din care aparţin. Poate dormisem o oră, poate două sau poate niciuna... Mă plimb cu mâna prin lenjeriile de satin care se unduiau frumos la fiecare atingere, iar apoi rămân cu privire pierdută în fereastra cea mare. Razele reci abia răzbeau pintre norii arginti ai dimineţii de toamnă. Frunzele uscate ale copacilor dezveliţi erau purtate pe braţe de briza tăioasă. Îmi amintesc brusc de aerul cald ce îmi brăzda faţa la înălţimea stupefiantă a balconului şi atingerea rece pe încheietura mâinii mele, trezindu-mă la fel ca în acea zi.

      În acea zi, ştiam că aveam să îndeplinesc promisiunea făcută din feșe, să mor şi să revin. Trebuia să devin ceea ce îmi era sortit şi eram mai mult ca hotărâtă să îmi ofer viaţa pentru soarta poporului ce aveam să îl conduc, însă întunericul îmi respira rece în ceafă. 

      Mereu fusesem îngrozită de el şi mă aştepta cu un zâmbet şiret, gata să mă înşface cât încă eram slabă. Şi pentru un moment, gândul că aş putea pur şi simplu să închei totul chiar atunci, îmi străfulgera în minte şi îmi dărâma orice fel de gardă pe care o construisem în jurul meu. Era de ajuns ca ghearele întunericului să mă prindă şi să mă târască cu el în adâncurile celeilalte lumi.

      Tremuram fără control sub suflul rece al morţii şi mă zbăteam fără izbândă. Cu cât mă apropiam mai mult de ce trebuia să fie infernul, vântul fierbinte îmi mângâia fața şi nu puteam decât să mă zbat în timp ce mintea îmi era un haos al tuturor amintirilor pe care le aveam. Atingerea mâinii lui reci, ca şi o zi din mijlocul iernii, mă trezeşte înainte să fie prea târziu. Mă salvase dintr-un întuneric în care el însuși era deja cufundat. Ironic, cum cel care mi-a arătat calea spre lumină va însemna mereu pentru mine întunericul.

      Un nor cenuşiu apare în faţa mea, iar când se dizolvă, un bilet îmi cade uşor în mâini. „Ţine-l pe Damian cât mai aproape de tine şi departe de casă." Ştiam deja asta Kai! Dacă voiam ca speciile să creadă în continuare acest zvon, trebuia să îl ţin cât mai aproape de mine, în plus, era destul de periculos dacă îi află planurile lui Malakai, fiindcă Damian nu ar fi acceptat o alianţă sub nici o circumstanţă. Dar Malakai e mai viclean decât el şi cunoaşte întunericul mult mai bine decât fratele său. 

      Trebuia să aduc facţiunile rămase de partea mea, iar dacă îl foloseam pe Damian ca pion, poate că aş strunii aceste credinţe. Ar fi de parcă i-aş strânge propria armata cu care să lupte pentru tron, doar că am nevoie să concep un motiv bun, fiindcă nu îi pot spune adevărul, ținând cont că el este motivul cu care elfii și cerberii i-au șantajat pe îngeri.

      Ceasul de pe noptiera mea începe să sune şi îmi mut privirea către el, lăsându-l să strige aşa câteva momente. Poate că voiam să îngheţ în momentul ăsta şi să nu dau de realitatea ce mă aştepta, însă nu deţineam o astfel de putere aşa că îl opresc şi mă ridic cu greu din pat. Când cobor în sala de mese, Damian şi Rose mă aşteptau deja, cu fețele luminoase şi într-o tăcere plăcută. Mă aşez în capul mesei de parcă nu mi s-ar părea încă ciudat să stau în locul tatei, de parcă nu aş avea imaginea noastră de altă dată la aceeaşi masă, de parcă nu mi-ar lipsi încă. Damian stătea în dreapta mea şi nu se atinsese de nimic din farfuria lui, mereu îi aştepta pe ceilalţi. Rose, însă, stătea în stânga mea şi rearanja mâncarea din farfuria ei în funcţie de cei îi plăcea şi ce îi displăcea.

      — Bună dimineaţa!

      Damian îmi urează, iar eu înclin din cap ca un răspuns şi mă întind după paharul cu sânge proaspăt din faţa mea. Aveam nevoie de el să mă trezească.