Coroana întunericului

Capitolul 29: Ekaterina

      Ochii mei întredeschişi surprind lumina slabă intrând pe o fereastră obişnuită, undeva aproape de patul în care stăteam. Mă întind în aşternuturi, aşteptând să simt atingerea fină a satinului, însă nu dau de ea. Pentru prima dată, în ultimul an, dormisem atât de adânc, încât nu bag de seamă şi mai stau pentru câteva momente.

      Mirosul dulce al florilor de tei îmi inundă fiecare simţi şi puteam recunoaşte aburii ceaiului care intrau pe uşa mea. Tei...

      Îmi deschid brusc ochii, de parcă i-aş comanda minţii mele să se trezească. Mă ridic în capul oaselor şi îmi masez tâmplele. Poate reuşeam să mă trezesc mai bine. Inspir o dată şi expir, calmându-mi pulsul ca să pot arunca o privire împrejur.

      Da, rămăsesem între lumi seara trecută şi asta trebuie să fie camera de oaspeţi a lui Lapis. Mirosul ceaiului proaspăt pregătit îmi gâdilă nasul încă o dată şi mă îndrept atrasă ca un magnet de bucătărie. Nici nu voiam să mai întreb de ce uşa camerei mele era larg deschisă. Probabil Kai dorise să fie cu un ochi asupra mea.

      Uşa bucătăriei, dintr-un lemn în stil medieval, e deschisă uşor. O împing, iar căldura aburilor îmi atinge pielea încă de cum fac un pas în bucătărie. Insula din mijlocul încăperii părea să fie ocupată de diverse feluri de mâncare, cu două farfurii aşezate frumos pe marginea acesteia.

      Sunetul unei mici uşi din spatele bucătăriei, probabil cea care ducea în debara, se aude scurt. Mă sprijin de peretele din spatele meu şi rămân acolo un moment. Nu ştiu dacă să râd sau să rămân serioasă, aşa că zâmbesc într-un mod tâmp.

      —  Ştii să găteşti? întreb atât surprinsă cât şi îndoită.

      Malakai rămâne un moment şi mă priveşte adânc, însă lăsă capul în jos şi zâmbeşte amuzat. Ia cănile deasupra cărora aburii dansau şi le pune pe insulă, alături de farfurii.

      —  Există ceva pe care regina nu îl ştie despre mine? el întreabă aranjând masă. Ar trebui să îmi fie ruşine!

      Nu pot să spun că ironia lui îmi prinde bine atât de devreme în dimineaţă, dar imaginea din faţa mea chiar m-a luat prin surprindere. Nu l-am văzut niciodată comportându-se ca o simplă persoană, trăind pur şi simplu o zi după alta, de parcă nu ar fi moştenitorul uneia dintre cele mai puternice specii.

      Mă îndepărtez de perete şi mă apropii de masa pregătită. Îmi aleg un scaun şi mă aşez în timp ce îl urmăresc cum aşează pe blat un bol cu dulceaţă.

      —  Nu am sânge uman, Malakai pune în faţa mea o fiolă micuţă, dar o mică doză din sângele îngerilor poate fi de ajuns.

      —  Nu am nevoie, îl asigur. Nu vreau să beau sângele...

      —  Paşnic sau cu forţa, Katrina! Malakai mă întrerupe. E alegerea ta!

      Mă opresc la mijlocul propoziţiei şi îl privesc pentru un moment. Îşi punea calm dulceaţă pe o felie de pâine, de parcă nimic nu s-ar întâmpla şi chiar îmi doream să pot mima pacea atât de bine ca el.

      —  Chiar e vreodată alegerea mea cu tine? îl întreb şi îmi întorc privirea către ceaiul din care gust.

      Era ceai de tei. Lapis nu ne pregătise seara trecută ceai de tei. Acesta are un altfel de gust, mai proeminent şi calmant. Nu era foarte dulce, ca să lase aroma lui să fie savurata. Nu mă pot abţine şi arunc o privire către Malakai. Nu ştiu sigur, dar probabil se putea citi uimirea în ochii mei atunci când las cana jos.