Monstrul

VIII.Dante

             Îl aștepta de câteva ore, cu aproximație două. Voia să știe dacă e bine, dacă sângerarea s-a oprit.
             Nu înțelegea de ce o interesa așa mult persoana lui, era doar un bărbat care o ținea captivă.
            Bipolaritatea lui o speria, într-un moment era vesel și drăgăstos și într-altul era agresiv și putea spune chiar sadic.
             Hainele pe care le primise nu erau pe gustul ei, prea multe paiete și culori deschise. Majoritatea dintre ele erau rochii pe care știa sigur că nu le va purta niciodată.
             Afară, corpul zvelt ce e scos în evidență de lumina soarelui, Harry ardea trupurile moarte ale exilaților. Purta o pereche de pantaloni scurți, negri. Acesta era unul dintre puținele momente în care avea părul prins într-un coc.
           Privea cu ură imaginea din fața lui, nebăgând în seamă privirile curioase ale femeilor care-l analizau din cap până-n picioare. Era aproape gol și asta nu-i displăcea.
           -E așa perfect! Tare aș vrea să îl am eu!  auzi șoapta unor adoleșcente, care probabil erau în pragul pubertății.
             Își dădu ochii peste și-și continuă treaba. Nu-i plăceau lipitorile, de aceea nu avea o relație stabilă cu cineva.
             -Domnule Horald, fratele dumneavoastră vă caută!
              Mârâie nervos și face pași mari până în living. Dante semăna mult cu el și de aceea nu se înțelegeau. Era ca și cu cei doi poli ai magnetul, se respingeau.
              -Ce vrei, Dante?
              -De ce-mi vorbești așa, frățioare? vorbi ironic.
              Corpurile lor erau asemănătoare și de aceea lume îi confund de cele mai multe ori. Diferențele dintre ei erau foarte puține, lungimea părului și culoarea ochilor.
                -Lasă-mă cu vrăjelile tale și spune-mi ce vrei! scuipă cuvintele, bătând nervos din picior.
                 -Se zvonește, atinge fotografiile care erau așezate pe șemineu, că ți-ai fi găsit o nouă iubită!
                  Bârfele umblau repede prin oraș. Ar fi dat orice să nu se afle asta, dar nu putea da timpul înapoi.
                -Și care ar fi problema ta? rostește cu ură, prinzându-i încheietura cu mâna stângă.
                  -Vreau să aflu dacă este adevărat! dă din cap de parcă asta era normal.
                    Își dădu ochi peste cap și îl privi cu ură. Nu-i plăceau oamenii băgăcioși, de aceea și-a înlăturat familia.
                  -Și cu ocazia asta aș vrea s-o cunosc, stau aici pentru câteva zile! arată spre bagajele lui, zâmbind ștrengărește.
                Își strânge palmele în pumni. Încerca să ce calmeze prin respirațiile dese pa care le făcea, dar era fără folos.
                 -Nu! urlă. Pleacă!
              Se comporta protesc, copilăresc pentru vârsta pe care o avea.
                 -Nu am vrea ca domnița să afle ce ai făcut tu! zâmbi în colțul gurii Dante, bătându-l prietenește pe umăr.
               Își mușcă falca, înghițind în sec. Știa, că într-un fel, Janett va afla cât rău a făcut și o va îndepărta. Dar știa și că trebuie să-i spună.