Monstrul

XXXVIII.Moarte și naștere

         Pășea dintr-o parte în alta a coridorului, ronțăindu-și unghiile. Nu dormise de câteva zile și arăta deplorabil. Părul lui era prins într-un coc dezordonat și urmele cearcănelor de sub ochii lui erau foarte vizibile. Era prima dată când se simțea neatrăgător și nici măcar nu-i păsa.
         Reușise să facă rost de un buletin fals, cu care reuși să păcălească pe toată lumea. După discuția pe care o avuse cu Dante, veni înapoi la spital.  Nu o văzuse pe Janette de ceva timp și deja simțea că înnebunește. Asta era blestemul sufletelor pereche, la fel ca la vampiri și la vârcolaci, ele erau de nedespărțit și dacă unul murea, aceeași soartă o primea și celalalt, doar că într-un mod mai chinuitor și mai dureros.
            O mulțime de doctori, în jur de zece intrau repeziți în salonul iubitei lui, asta făcând și el. Aparatul greoi și gri bibăia gălăgios, creând multă zarvă. Văzuse un film în care protagonistul murea la spital când linia era dreaptă, la fel ca asta.
           Pe pieptul ei erau așezate două fiere dreptunghiulare, electrocardiogramă. Curentul care se scurgea prin ele nu era foarte puterni, de ajuns încât să-i pornească inima.
             Respirația lui era neregulată și privea cu frică tot ce se întâmpla. Nimeni nu părea să-l observe, fiecare făcea tot ce putea pentru a o aduce în viață.
             Un domn de vârsta a doua îi scoase branule de mână și-i lăsă privirea în jos. Șoptește ceva inexplicabil, ca apoi să scrie ceva pe niște registre.
             Corpul ei fu rapid acoperit de cele mai albe cearceafuri pe care le văzuse în viața lui.
             -Vom elibera încăperea într-o oră! Îmi pare rău pentru pierderea dumneavostră, am făcut tot ce era posibil!
            Rămăsese singur. Își apucă părul în mâini și se trânti în genunchi. Tremura și suspina lângă corpul mort al iubitei lui, și tot odată al copilului lui.
            Gaura din sufletul lui era imensă, ca și cum organul lui vital a fost smuls și aruncat unor crocodili flămânzi.
             Lumea lui se sfârșise odată cu existența lui Janette. Nu mai avea de ce să se bucure, nu mai avea să zâmbească niciodată, era un om nul.
            -Iubito, murmură și-i mângâie mâna rece, de ce m-ai părăsit? Puteam fi atât de fericiți, urma să avem un copil, aveam un viitor înainte!
             Nu era vina ei,  trebuia să aibă mai multă cu ea. Se simțea vinovat pentru ceea ce i se întâmplase și ar fi dorit ca mașina timpului să existe. Ar fi folosit-o acum fără niciun regret.
             -Nu! zbieră și izbi cu pumnul în podea. Nu mă lăsa singur, nu din nou!
             Părul lui se desprinsese și se combină cu lacrimile. Arăta ca un înger rănit și Dumnezeu făcea orice pentru îngerii lui.
              -Nu mi-o lua! Dacă ești așa bun cum spun ceilalți, nu mi-o lua! Te rog!                           Își împreună mâinile și rosti cu toată credința și durerea o rugăciune. Vorbea de parcă El era acolo și-l privea ca pe fiul lui.
              Se înălță pentru câteva secunde, ochii lui mărindu-se considerabil. În jurul capului se formase o aură orbitoare, de un galben deschis. Șimțea bunătatea în fiecare colțișor din trupul lui, de parcă camera era plină cu sfinți.
             Se lăsă lin în jos, respirând săcadat. Inima îi bubuia în piept și nici nu observă femeia care-l urmărea cu privirea. Sări către ea și o îmbrățișa strâns.
             -Harry! mormăi.
             Toate oasele o dureau, de parcă nu mai erau acolo. Era confuză, nu-și mai amintea nimic din cele întâmplate, nu știa unde era și de ce bărbatul era așa încântat s-o vadă.
           După câteva momente fața ei fusese umplută de mici sâruturi. Lacrimile lui încă erau prezente și nici nu încerca să le oprească.
        

       

          -Împinge! urlă femeia care ținea capul copilului în mâini și îl ajuta să iasă.
           Durerea pe care o simțea era istovitoare, corpul ei se dilata pentru a da naștere băiatului.
             Harry stătea lângă ea și-i șoptea cuvinte încurajatoare. Era mai agitat decât ea. Transpirația îi cădea de pe frunte pe blugii pe care-i purta.
         Afară era seară, în jurul orei trei. Reparațiile era deja terminate și totul arăta ca nou.
           -Respiră, iubito! îi strânse mâna într-a lui.
            Totul se opri în jurul lor când plânsetul cristalin al unui bebeluș răsună în toată camera.
           -El e băiatul dumneavoastră, domnule Horald!
            Zâmbind, doica îi întinde corpul firav învelit într-un prosop alb. Avea fața micuță și puțin umedă. Privea cu fașcinație persoana din fața lui. Ochii lui erau verzi, moștenirea tatălui lui. Degetele lui micuțe strângeau marginile prosopului. Îl înveli mai bine, clipind des.
            -Dragoste, el e băiețelul nostru!