Monstrul

XXXI. Prezicătoarea

              Se așeză pe unul dintre scaunele de pe scenă, lângă cel al lui Harry. Erau împodobite cu flori de toate culorile, chiar cu unele pe care nu le întâlnise niciodată. Probabil acum nu va mai ieși un șarpe și va încerca s-o atace.
            În fața lor veni un măscărici, îmbrăcat în haine mult prea groase pentru vremea de afară. Scoate din mâneca cămășii patru bile, cu care începe să jongleze. Se juca cu ele de parcă s-ar fi născut cu ele în mâini.
              -De ce face asta? șoptește Janette.
                -Fac spectacol. Încearcă să-i impresioneze pe conducători!
                 Aprobă din cap și se încruntă ușor. Abea aștepta să-i cunoască pe fiecare în parte și să le asculte poveștile. Stătea cu spatele drept, la fel cum făceau celelalte femei. 
                Se pare că era una dintre cele mai importante persoane doar pentru că era cunoscuta lui Harry. Nu era sigură dacă era iubita lui, văzuse în filme că de obicei se întreba asta.
              Erau mulți copii acolo care o priveau cu curiozitate. Le zâmbea și unii băieți chiar au roșit.
               Următorul act artistic erau doi bărbați, aproape goi care se jucau cu focul. Tremură ușor de frică când unul dintre ei duce torța către gura lui, ca apoi să sufle spre ei.
              Doi frați, un băiețel și o fetiță, se țineau strâns în brațe, de parcă ar fi fost ultima dată când se vedeau. Un gol imens îi apăru în inimă când își aducea aminte că și ea avusese, cândva, un frate. James era acum un bărbat nepăsător, care acum nici măcar nu-și vizitează familia. Când erau mici, el o ignora pe ea de parcă ar încerca să fugă de ceva straniu. Ținea minte că de fiecare dată când încerca să se joace său să vorbească cu el, o respingea. Erau ca doi necunoscuți, care din întâmplare aveau același sânge și aceeași părinți.
             Se ridică brusc și și-și luă unul dintre capetele rochiei între degete. Coboară încet treptele care erau în partea stângă a scenei.  Era nepoliticos din partea ei să plece în mijlocul activității, având un rang înalt în societatea lor.
             Se plimbă printre sutele de tarabe și persoane care o priveau ca pe o ciudățenie. Văzu, mai departe de celelalte, un cort nu prea înalt, foarte închis și posomorât. Intră ușor acolo, cu inima făcută ghemotoc. Era frig, mult prea frig pentru vremea caldă de afară.
                -E cineva? întrebă și-și masă ușor brațele.
                 În mijloc se aflau câteva pernuțe negre, pe care probabil ar trebui să se așeze. Într-un colț mai retras era o bătrână zbârcită care era pierdută în gânduri. Îi atinse încet umărul și aceasta deschide ochii rapid. Se îndepărtă cu doi pași când îi văzu ochii. Erau albi, pupila și irisul.
              -Așează-te!
               Vocea ei era groasă, aproape identică ca cea a unui bărbat cu o musculatură enormă. Îi execută ordinele și se așeză. Aștepta să se întâmple ceva care ar fi putut s-o uimească, dar în schimb femeia îi ceru mâinile.
                Le privi de parcă erau niște enigme, ca apoi să traseze fiecare contur al ei cu degetul arătător. Medită câteva secunde, după ridicându-și capul pentru a o putea privi.
                 -Viața ta e plină de aventură! Pericolul te urmărește peste tot, ferește-te de orice ți se pare mai ciudat și ai grijă de sufletul pereche!
                 Harry intră în cort respirând săcădat. Se apropie de ea și o îmbrățișă. Îi făcuse atât de multe griji pentru ea!
                 -De ce ai plecat așa rapid? Te-a supărat cineva?
                  Dădu din umeri și se juca ușor cu părul lui. O ajută să se ridice și mai aruncă o privire la vrăjitoare. Nu era acolo.
                 Era ca și cum lumea uitase de comportamentul ei prostesc. Fiecare își vedea de treaba lui, împreună cu familia.
              -Scuze că m-am purtat așa! mormăi.
              -Nu au voie să judece pe cineva care e mai sus în societate ca ei!
             I se părea absurd. Fiecare critica pe cine credea el că trebuie criticat, fără să-și dea seama că și el, la rândul lui era criticat. Viața era ca un bumerang, îl aruncai și venea înapoi la tine. Era ca și cum ai face rău cuiva, mai târziu alt cineva îți va face rău ție. Viața era făcută doar pentru a descoperi lucruri noi, nu putea cunoște tot. Pe măsură ce creșteai în vârstă experiențele tale erau mai multe și mai intense.
              Nu vedea pe nimeni butonând un telefon sau făcând ceea ce fac oamenii din ziua de azi. Probabil nimeni nu știa de existența acestor dispozitive sau poate, pur și simplu, nu-și permiteau unul.
               Avea un sentiment ciudat, se simțea cum nu se simțise niciodată, simțea că era acasă la ea, în mediul ei natural.
            O doamnă înaltă, cu pielea albă ca hârtia și cu o rochie lungă îi zâmbi. Era frumoasă, părul ei blond era lăsat pe spate, în bucle naturale. Avea forme bine dezvoltate, talie micuță,buze cărnoase și pomeții proeminenți. Ochii ei erau albaștrii, îi aduceau aminte de oceanul pe care-l vizitase cu puțin timp în urmă.
               -Domnule Horald, arătați foarte bine în această zi minunată! se pisici, atingându-i umărul bărbatului.
                -Mulțumesc, și tu arăți minunat!
              Spre deosebire de ea, el nu schiță niciun gest, în afară de acela pe care-l făcuse pentru a o putea îndepărta. Ingelise se retrase spumegând. Încerca să-i atragă atenția de mai bine de trei ani, dar fără niciun folos. Parcă era absorbit de fata de lângă el, care arăta banal față de ea.

_________________

        Scuzați mica întârziere pe care am avut-o. Urmează să se întâmple un eveniment important în familia mea și s-ar putea să postez puțin mai rara săptămâna aceasta. Probabil acest capitol nu e la limita așteptărilor voastre și-mi pare rău, promit că mă voi revanșa.
          Mulțumesc de încurajările pe care le primesc de la voi, îmi aduc mereu zâmbetul pe buze. Dacă aveți niște sfaturi pe care mi le puteți da, aș dori să le aflu, nu mă voi supăra.