Monstrul

IX. Regret

               Oftă exasperat, reușind să termine actele pe care le avea de semnat. Chiar dacă majoritatea creaturilor de acolo erau sălbatice, respectau deciziile șefului. Era ca într-un fel de companie, unde nimeni nu făcea ce voia.
               Liniștea care era în castel era mult prea mare, așa că se ridică pentru a verifica.
               Verifică fiecare etaj, ajungând la cel unde stă Janette. Auzea niște suspine de durere, dar nu știa din care cameră. Deschise fiecare ușă, mergând din ce în ce mai rapid.
              -Dante! urlă, deschizând-o și pe ultima.
               Blonda lui, aproape dezbrăcată, plângea silențios sub trupul greu care era urcat peste ea.
             -Ce dracu' tot faci? îl prinde de gulerul cămășii și-l trântește într-un perete.
                Vena lui de la gât aproape pocnea din cauza nervilor pe care-i avea.
           Coloană vertebrală începe să se miște, din spatele lui ieșind niște aripi negre. Scose un răget plin de ură și își înfinse ghearele în gât.
                -Harry, te rog, nu! umărul lui era atins de o mână mică, în încercarea de a-l calma. 
                 Cu o singură mână, corpul ei fuse aruncat într-un colț al încăperii. Respirație i se oprise, și capul ei făcuse un contact dur cu colțul măsuței de lângă pat.
                Lacrimile și sângele erau combinate pe fața ei, ș imediat avea să vadă doar negru.
              Cei doi își îndreaptă atenția spre ea. Erau șocați și puțin speriați.
             -Vezi? E doar vina ta! se contrazic cei doi, vorbind în cor.
             Harry se apropie de ea și o ridică încet. Chiar dacă dăduse vina pe Dante, știa că e doar greșeala lui, doar că-i era mult prea rușine pentru a recunoaște.
              -Janette, Janette! îi bătu încet obraji. Du-te după Margarett, de ce aștepți?
               Dante aleargă până la doică și o cheamă.
             -Domnișoara e bine, singura problemă e că are arcada spartă! dă vedicul, făcându-i pe cei doi să respire ușurați.
              Era mult mai palidă ca de obicei. Bandajul pe care-l avea acum în jurul capului îi îngrozea pe amândoi. Nu erau obișnuiți cu oamenii normali și cu slăbiciunile lor.
                -Ieși afară! rostește Harry printre dinți, împingându-l pe fratele lui.
               Se învârtea în cameră de parcă era un lup într-o cușcă. Aștepta să se trezească și, pentru prima dată în viață, să-și ceară scuze.
               Iese rapid din cameră, hotărând că ar trebui să se hrănească. Aștepta meniul din acea zi cu nerăbdare.
           -Bună ziua! o voce pițigăiată se auzi din camera de zi.
            Se pare că avea o servitoare nouă. Era îmbrăcată cu o rochie scurtă, plină cu paiete și sclipici. Avea buzele mari, putea spune uriașe. Nici nu voia să-și imagineze cum ar fi s-o sărute, probabil s-ar sufoca. Sânii ei erau mult prea scoși în evidență și asta îi displăcea. După bârfă, încălcarea regulilor și familia lui, ura femeile despuiate.
             -Să înțeleg că s-a terminat materialul și nu ți-au continuat îmbrăcăminte? ridică o sprânceană, rostind cu ură.
             Ea lasă capul în jos și începe să plângă. Spre mirarea lui, îi provoca doar scârbă. Era obișnuit să le-o tragă și după să plece, dar acum nici măcar nu-l mai atrăgea.
              -Pleacă, vreau să pot înghiți!
              Probabil îi rănise sentimentele dar nu-i păsa. Așa era el cu toți, înafară de Janette.