Monstrul

XXXIV. Întoarcerea

          -Crezi că vom mai putea pleca de aici? mormăie.
          -Sigur!
        Răspunsul din partea lui era puțin nesigur. Nu știa ce se întâmplase cu exactitate acolo după plecarea lui, poate acum nu mai avea unde locui.
            Stăteau acolo de câteva zile, aproape o săptămână. Janette avea nevoie urgent de niște absorbante sau risca să se facă de râs.
            Își roade unghiile agitată și-și strânge coapsele. Simțea cum sângele se scurge din ea încetul cu încetul. Nu înțelegea de ce toate femeile aveau așa ceva, numită menstruație, care să apară în fiecare lună și să le deranjeze.
             -Miroase a sânge, sau mi se pare? își lărgește nările și trage aer în piept.
              Obrajii ei prinseră o culoare roșiatică și-și ascunde fața în palme.
             -Drace! înjură acesta și se repezi la ea.
            Îi cuprinse corpul în brațe și îi sărută fruntea. Nu o putea ajuta în vreun fel, o putea doar alina.
              Un corb mare și negru se așeză pe o piatră și începu să croncăne. Ochii lui erau ațintiți spre Harry, de parcă ar încerca să-i transmită ceva.
             -Janette, cred că ne putem întoarce la castel!
               Luă o piatră și aruncă spre pasăre, dar aceasta nici nu se clinti.
               -Haide!
               Îi prinse talia și o ridică tip mireasă. Aripile lui îi ajutau enorm în situația asta, cum ar fi făcut și ale ei.
               Nu după mult timp ajunseră la castel. Florile, care odată fuseseră frumoase, acum aproape nu mai existau, geamurile erau majoritatea sparte, în afară de cele pe care le reparaseră deja angajații, țipetele disperate ale unor femei făceu gălăgie printre oamenii posomorâți, căutându-și copii care, probabil, se pierduseră în agitație.
              -Vreau să ajut! mormăie, strângându-i cămașa în pumn.
               -Vom ajuta amândoi după ce vom face duș și vom mânca ceva consistent!
                Nu durase mult până cei doi erau înapoi jos, unde oamenii aveau mari nevoie de ei. Camerele lor erau singurele care nu au avut daune enorme, poate doar câteva obiecte neimportante sparte.
                    Janette făcea tot posibilul să-i ajute pe toți, împărțe mâncare caldă și câte o pătură fiecăruia, ajuta răniții să ajung în subsolul castelului, care era amenajat special pentru a le rezolva problemele, ducea copii înapoi la familiile lor, consola bătrânii și le asculta necazurile, făcea tot ce era necesar. Harry îngropa morții și punea bărbații pe pozițiile lor de luptă.
            Erau deja extenuați și aveau nevoie de un somn lung.
            -Mi-am pierdut familia! plânge o doamnă cu părul cărunt.
              Nu avea mai puțin de treizeci de ani, dar nici mai mult de șaizeci.
             Fiicele lor au fost înmormântate de iubitul ei cu puțin timp în urmă, în spatele casei ei. Acum nu mai avea pe nimeni, soțul ei pierise acum trei ani, mâncat de un trol gigant.
               -Îmi pare rău! îi șoptește fata la ureche în timp ce-i mângâia spatele.
               Inima femeii era distrusă,era sfâșietor să rămâi singur în lumea asta mare și rea.
              O idee strălucită îi apare în minte.
               -Aș putea, ezită, să vorbesc cu Harry și să te angajăm la castel. Ai avea un loc unde să te odihnești și multă mâncare!
                 Acesta auzi toată conversația și era total de acord cu ea, sau cel puțin voia s-o facă fericită.
                -Sigur! își drege vocea pentru a le atrage atenția.
              

           

            Se aruncă obosită în pat și îmbrățișă perana. Picioarele o dureau, la fel ca mâinile și capul.
           Una dintre servitoare îi aranjă tava unde avea cina pe măsuță. Oftă și înfulecă ceva rapid, ca apoi să deschidă fereastra.
            -Pot intra? în ușa ei se aude un ciocănit.
             -Sigur!
            Harry arăta mai bine acum, părul îi era pieptănat și curat și hainele îi erau schimbate. Purta o pereche de pantaloni scurți din bumbac și un tricou.
             -Îmi pare rău pentru azi, nu ar fi trebuit să te implic în problemele pe care trebuia să le rezolv eu!
             -Mi-a făcut o plăcere să ajut oamenii, sunt foarte prietenoși!
            O privi îndeaproape și își mușcă buza inferioară. Hainele ei erau aproape transparente, se putea vedea totul prin ele.
             Își izbi buzele buzele de ale ei și le savură îndelung. Își plimba degetele pe talia ei micuță, aceasta jucându-se cu podoaba lui capilară.
             Nici măcar ea nu-și dădu seama când ajunsese goală. Era sub corpul lui, gemând și tremurând frenetic.
             Corpurile lor se îmbinau într-unul, gândeau ca unul, simțeau ca unul și făceau totul ca unul.Aceasta era prima ei noapte de dragoste, pe care o făcuse cu bărbatul pe care-l iubește.