Monstrul

XXVIII. Aripi

            Gâtul îi era uscat. Era imposibil să se ridice, probabil era legată de pat. Nu-și simțea picioarele sau mâinile, sau corpul și era din ce în ce mai speriată. Deschise gura pentru a striga, dar a ieșit un simplu mârâit scurt.      Tremură, dar până și acțiunea asta îi provoca durere. Racrimile se scurgeau pe fața ei palidă fără oprire.
             Niște pași lenți și senzuali se apropie de patul ei. Respirația i se opri pentru o secundă, ca apoi să scoată un oftat de ușurință. Harry o privea îngrijorat.
             -Ești bine?
           Nu. Nu era deloc bine. Ar fi vrut să-i răspundă dar nu putea. Bărbatul îi șterge lacrimile cu degetele lui mari și o privește drăgăstos. În stomacul ei zburau câțiva fluturi și-i creau un mic disconfort. Nu înțelegea ce i se întâmpla și avea de gând să întrebe doica.
             În cameră mai intră o persoană, necunoscută ei. Era o bătrânică de vreo optzeci de ani, cu puțin păr în cap, cu bărbia ascuțită și cu ochi înspăimântători. Îi verifică temperatura, ca apoi să țâțâie nemulțumită.
            -Crezi că-și va reveni? îl auzi pe Harry vorbind.
        -Sută la sută! aprobă gânditoare cotoroanța. A fost un simplu Ikilibiki! notă ceva pe un carnețel. Antibioticele acestea trebuie să le bea toată săptămâna!
          Era o listă lungă, foarte lungă. Nu luase niciodată pastile, lăsa răceala sau altă boală să se vindece de la sine. Așa credea ea că e mai bine și mai sănătos.
           -Până diseară se va putea mișca normal și în mai puțin de câteva minute va putea vorbi
         Și din nou, discutau de parcă ea nu era acolo. Pe interior era fericită, va putea reveni la normal în mai puțin de trei ore.
           Respirația i se opri pentru câteva secunde, ca apoi să expire săcădat. Era ca și cum cineva i-a lovit cu putere pieptul.
            -Ce s-a întâmplat? îi prinde Harry mâna agitat.
           -Vorbește! îi porunci.
           Deschide gura și rostește răgușit:
         -Harry!
            Ochii îi strălucesc bărbatului. O sărută cu patos și dor pe buze. Putea recunoște în fața întregii lumi că i-a fost dor de ea în aceste zile. Intra mereu în camera ei cu sufletul la gură, sperând că o va găsi trează. Îi verifica respirațiea, bătăile inimii, temperatura, glicemia și tot ce era posibil. Era trist când ea era tristă, era fericit când ea era fericită, era nervos când ea era nervoasă, era îngrijorat când ea nu era bine, avea aceleași sentimente pe care le avea ea. Într-un singur cuvânt: iubire. El chiar o iubea și avea să recunoască cât mai rapid, dar după ce își va reveni.
             S-au cunoscut timp de patru ore, cărțile, filmele, florile, animalele, artiștii, autorii preferați. Era foarte apropiați unul de altul, chiar dacă ea nu se putea mișca. O ținea între picioarele lui, mângâindu-i liniștitor talia. Auzise de atacurile acestor monștri dar nu credea că sunt adevărate, nu credea că poate să se întâmple cu Janette așa ceva.
             -Ce sunt aceste ființe, de fapt?
          -Nu au o formă exactă. Îți găsesc punctul sensibil și îl folosesc pentru a se hrăni cu sufletul tău.
          Fata tremură ușor în brațele lui.   Nu era sigură dacă această chestie o va mai căuta sau ataca. Era încă traumatizată și nu putea să uite pur și simplu ce s-a întâmplat.
            -Janette? se opri pentru o clipă și-și mușcă buza. Crezi în dragoste la prima vedere?
         Întrebarea lui o surprinde. Nu, nu credea în dragoste la prima vedere. Era imposibil să iubești o persoană pe care abea ai văzut-o, e ca și cum ți-ai alege o carte și ai spune că e preferata ta, fără s-o citești.
            -Da.
         Și din nou, gura nu asculta creierul. Chiar dacă nu era răspunsul adevărat, voia să vadă unde duce discuție.
           -Și eu cred! veni răspunsul lui.
           Ar fi vrut să-i spună c-o iubește printr-un alt mod, dar nu găsea unul potrivit. Subiectul pe care-l abordase nu avea nici o legătură cu ceea ce voia să zică.
          Părul ei mirosea a primăvară. Nu ezită și-și afundă nasul în podoaba ei capilară.
          Gâtul ei scoate un urlet puternic, ca apoi să se zvârcolească. Oasele ei trosnesc și din șira spinării îi ies niște aripi albe. Era multă durere, mai multă durere decât ar fi putut suporta un corp mic ca al ei.
            Se înălță pentru câteva momente, ca după să se prăbușească. Căzu în genunchi și își prinse abdomenul gol în brațe. Era îmbrăcată doar cu lenjerie intimă, albastră.
             -Mă doare! suspină.
            El nu-și mai aducea aminte de prima dată când și-a văzut aripile, știa că fusese dezamăgit că nu erau verzi, culoarea lui preferată.
          Înainte să se poată repezi la ea pentru a o ajuta, aripile dispar ca prin minune, exact cum au venit. În locul lor erau două zgârieturi mari, aproape de osul acesteia.
         Locul rănit ustura. Ameți pentru câteva secunde, dar nu putea să cadă. Era deja pe podea. Își sprijini palmele de parchet și încercă să tragă mult aer în piept.
           Ea nu avusese timp să le vadă, erau maiestuose. Fiecare pană era așejată cu grijă, de parcă acolo trebuiau să fie, nu în altă parte.
          Fața ei era plină cu lacrimi care nu încetau să cadă. Harry o ridică și o așeză pe pat. Se așeză pe burtă, chiar dacă ura poziția asta și-și afundă capul în pernă.        Înainte de a adormi auzi vag un te iubesc, venit din gura unei persoane foarte cunoscute lui.