Monstrul

XIX. Ușa

           Se privi emoționată în oglindă și își netezi rochia pe care o purta. Era albastră, nu mai scurtă de genunchi. Sub sâni avea o curelușă argintie, care-i contura talia. Papucii pe care-i purta erau simpli, o pereche de balerini albi.
             Nu știa sigur dacă urma să aibă o întâlnire. Nu avuse nici una. Considera băieții ca fiind respingător atunci când pocneau fundul fetelor sau le făceau ochi dulci.
            Tresări când ușa camerei se deschise brusc și Harry intră. O privea mai rece ca niciodată.
            -Nu îți voi putea face eu turul castelului, dar un bun prieten de al meu s-a oferit s-o facă! Te va aștepta în fața bibliotecii!
             Și ieși la fel de rapid cum intră.
            Voia să alerge după el și să-i strige în față că nu avea de gând să meargă niciunde fără el. Voia să-l urmărească și să afle motivul pentru care nu putea merge cu ea.
             Se așeză pe colțul patului, lângă stâlpul de lemn care susținea baldachinul. Voia să plângă și să urle. Dar ce o durea cel mai tare a fost privirea pe care i-a aruncat-o. Era ca și cum el uitase sărutul și exploziile de emoții care se petrecuseră între ei.
               Urmă drumul pe care-l străbătuse cu câteva ore în urmă. În fața ușii bibliotecii era un bârbat înalt, dar după părerea ei urât. Avea fața turtită, de parcă un uriaș își puse degetul pe ea și părul verde. Avea ochii micuți, ca a unui japinez, dar de un albastru strălucitor. Se uită la el dubios ca mai apoi să-l întrebe:
                -Tu ești prietenul lui Harry?
                -Da, eu sunt! Mă numesc Gedda, dar toți îmi spun Față-turtită!
                -Înțeleg și de ce! mormăi fata. Putem începe?
                Cu puțin timp după, aflase că era un povestitor și un prieten grozav. Cuvintele îi ieșeau din gură cu atât de multă intensitate încât Janette se întreba dacă nu cumva a fost de fața la tot ce se întâmplase în acel palat. De la primul conducător al ținutului, Lord Protector, care protejase ca pe propria inimă oamenii, până la ultimul care era Harry. Ascultă fără a scoate un sunet micile istorioare despre dragonii, zânele și unicornii care existau odată.
          O ușa de lemn care era la parterul casei îi atrase în special atenția. Se simțea atrasă de locul ăla așa că se opri.
          -Ce e acolo? arătă cu degetul chiar dacă știa că nu era politicos.
           Fața-turtită o privi înspăimântat, ca apoi să schimbe subiectul.
           -Vreau să-mi spui ce e acolo! repetă dorința.
            -Nu știu! da din umeri, dar în adâncul ei știa că omul știe ce era după acea ușă.
            Dorința de a intra acolo era mult mai mare, era ca un copil căruia îi spuneai că nu are voie să atingă ceva sau ca butonul roșu care crea mereu zarvă în filme și pe care scria cât se poate de mare nu atinge.