Monstrul

XXXII. Pădure

         Respirația îi era greoaie din cauza efortului pe care-l depune. Crengile copacilor îi zgâriau pielea plină de sânge și praf. Picioarele o dureau și simțea că mai avea puțin și ceda. Inima îi bătea tare în piept și lacrimile îi cădeau pe obrajii roșii.
           Nici măcar nu știa ce se întâmplase de fapt. Erau împreună, ea și Harry când cerul se întunecase brusc. Sângele se vărsa peste tot, femei, copii, bărbați, animale erau omorâte fără milă de săgețile care veneau din partea opusă de cea spre care alerga ea.
            Se simțea vinovată pentru că plecase ca o lașă când i se spusese și nu rămăsese să ajute, chiar dacă nu ar fi avut cu ce. Nu știa să lovească și nici nu voia s-o facă. În mintea încă îi mai răsunau țipetele de disperare a persoanelor speriate.
             Se sprijină de copacul din fața ei. Inspira și expira de parcă nu o mai făcuse de mult timp. Rochia îi era ruptă și tălbile rănite. Trase de bucata de material de pe ea și reuși să îndepărteze marea parte a lungimii acesteia. Acum îi ajungea până la genunchi și îi era mai ușor să se deplaseze.
           Mici suspine îi ieșeau pe buzele uscate, dorindu-și ca niciun din lucrurile acestea să nu se fi întâmplat. Putea fi încă în mijlocul sărbătorii și să mănânce ceva tradițional oamenilor de acolo.
            Luna era singura sursă de lumină care exista în pădure.  Greierii cântau de zor, de parcă nu știau tot ce se întâmpla în sat. În momentul acesta ar fi vrut să fie un simplu animal, fără griji și resentimente.
                 Simțea cum avea să se înece dacă nu se va opri din plâns. Își masă brațele julite pentru a mai alunga frigul pe care-l simțea până-n oase.
               Acum ar fi vrut să știe cum ar putea să facă să-i apară aripile. Își atinse ușor spira spinării, murmurând ceva neortodox.  Încă simțea bandajul de pe pielea ei, chiar dacă nu era așa mult ca înainte.
                 Se puse în genunghi, împreunându-și mâinile. Se ruga pentru ea, pentru Harry, pentru părinții ei, pentru restul oamenilor, se ruga pentru toți. Rostea rugăciunea de parcă simțea tot ceea ce zice. Trupul îi se relaxă și tremură ușor de plăcere. Era ca și cum totul din jurul ei dispăruse, era singură cu Dumnezeu.
            Stătuse așa timp de mai multe ore. Niște fâlfâituri de aripi o întrerupseră. Inimă ei bătea rapid și încerca să nu respire sau să facă vreo mișcare pentru a-i atrage atenția.
            -Janette! îi șopti cineva în ureche și ea tresări. Eu sunt, iubito!
             Arăta deplorabil. Părul îi era încâlcit, plin de noroi și sânge, cămasă lui era sfâșiată și pantalonii erau rupți pâna la genunchi.
            Își aruncă brațele în jurul gâtului  lui, strângându-l tare. Fața ei exprima bucurie și puțină îngrijorare. Voia să știe dacă el fusese rănit.
              -Harry! suspină și-i prinse buclele în mâini.
              Se așeză și el, zâmbind vesel. Era obosit și voia doar să doarmă puțin.
             Pentru prima dată, ea se întinse să-l sărute. Era pură dorință între ei. Se explorau unul pe altul cum nu mai văzuse la nimeni. În stomacul ei erau doar fluturii care se izbeau brutal de pereții acestuia.
             Își așeză capul pe umărul lui și respiră adânc. Era fericită pentru că îl putea vedea întreg, fără vreun component al corpului lipsă.
            -Mi-am făcut griji! mormăi cu fața în scorbitura gâtului lui. Ce s-a întâmplat acolo?
             -Scorpiile au venit și și-au făcut de cap!
               Scorpiile erau niște oameni sălbatici care nu-și putea controla puterile, sau pur și simplu nu voiau. Atacau satele mari și furau tot ce era de ajutor pentru ei.
              -Nu ar trebui să mergem să-i ajutăm? se bâlbâie.
              -Singurul lucru pe care l-am putea face este să ne pâzim si să rămânem în viață!    
              Îi prinse talpa în mână și o ridică ușor pentru a o putea examina. O atinse ușor și suflă aer printre buzele ușor deschise. 
             Se ridică cu ea în brațe și privi pădurea deasă. Trebuia să găsească o ascunzătoare pentru câteva zile, până când cineva îi va da o un semn că poate veni înapoi la castel.
              Nu voia s-o mai lase să meargă, asa că porni cu ea spre o peșteră în care își petrecea înainte timpul.
              Adună câteva lemne din mers și primi câteva reproșuri din partea Janettei pentru că nu voia s-o lase pe jos nici în ruptul capului.
              Era foarte frig acolo, ca într-un congelator. Aprinde focul cu câteva chibrituri pe care le avea în buzunarul din spate al pantalonilor, oftând ușurat.
             Își desface arpile și înconjoară trupul înghețat al fetei din brațele lui. Avea să doarmă puțin, ca după să plece să vâneze ceva pe care-l puteau mânca.