Monstrul

XI.Noapte bună!

         Oftează ușurat și-și aruncă cravata pe fotoliul din biroul lui. Drumul între lumi era lung și obositor, de obicei le consuma toată energia.
          Plescăi plictisit și verifică mesajele pe care le-a primit. Nu avea un cont de Faccebook, Instagram sau ce mai foloseau ceilalți. I se părea inutil să ai prieteni pe aceste aplicații, dacă aveai unii în viața reală.
           Nici măcar nu-și dăduse seama când a ajuns în fața camerei Janettei. Era un impuls greu de controlat, mirosul pielii ei era dumnezeiesc, nucă de cocos și ciocolată. Era o combinație fatală și dacă o simțea pe pielea unei fete, era și mai fatală.
          Trase aer adânc în piept pentru a prinde puțin curaj și își puse mâna pe clanța ușii. Ezită. Era în cumpănă, putea să intre, să se lase înfuriat de gura ei mare și să o rănească, sau se putea retrage cu coada între picioare.
             Voia să-și compună o formulă de salut, un mic discurs, dar nu ar fi avut sens. Probabil l-ar fi uitat rapid.
Intră, clipind des. Privea patul uriaș unde Janette dormea liniștită. Părul ei blond era întins pe toată suprafața pernei pe care stătea. Ar fi vrut să găsească un unghi din care ar putea-o fotografia, dar nu voia să pară un obsedat.
          Așternuturile erau negre, mult prea închise pentru gingășia ei. Trebuia să redecoreze, probabil cât ea nu va fi acolo. Avea în gând să-i facă turul castelului și s-o prezinte prietenilor lui.
Ceea ce nu știa el era că fata voia răspunsuri. Despre lupta care se dăduse acum câteva zile, despre aripile lui, despre acel bărbat care semăna leit cu el, despre locul unde se afla, despre acea misiune, despre ființele, care bine înțeles nu erau oameni și care continuau să o înspăimânte.
          Îi mângâie ușor spatele, scoțând de la ea mici proteste. Capul ei încă era bandajat, dar acum n-o mai durea așa tare. În prima zi, avusese niște amețeli groaznice din cauza lipsei de sânge din organism.
           El nici măcar nu știa de ce face asta. În toți acești o mie de ani pe care îi avea, nu se îndrăgostise de nici o femeie. Ținuse la una cu mult timp în urmă, dar era diferită de el. Ea era un vârcolac, și fiecare vârcolac avea sufletul lui pereche cu care trăia pâna la moarte.
         O briză rece îi mângâie obrazul și o făcu să tremure. Era îmbrăcată doar cu o cămasă de noapte din dantelă. Harry închide repede fereastra și aduce o pătură cu care o învelește.
         -Noapte bună! își lipi pentru câteva secunde buzele de fruntea ei și după ieși.
          Își scutură confuz capul și merse în camera lui. Nu obișnuia să fie bun cu nimeni, asta era o minune, cum ar spune ceilalți.