Monstrul

XXXVII. Spital

              Se agita ca un leu în cușcă. Inima îi bătea foarte tare din cauza fricii și pentru prima dată de câteva sute de ani, avea nevoie să plângă pe umărul cuiva.
           Stătea pe un scaun care era pe holul spitalului din lumea oamenilor. După tot ca s-a întâmplat Dante era primul pe lista persoanelor pe care le urăște. Era închis în temnița celor mai răi răfăcători.
            Un doctor tinerel iese din salonul ei, privind niște foi gânditor. Nu era foarte înalt și nici foarte dezvoltat.
          Îi prinse umărul cu mâna dreaptă pentru a-l opri. Avea fața ușor ovală și o tunsoare lejeră. Purta un halat alb care-i ascundea genunchii.
               -Domnule, aveți vești despre domnișoara Janette?
               -Îmi pare rău, dar dacă nu sunteți o rudă, nu vă putem oferi informații!
             Îl privi scurt, ca apoi să treacă pe lângă el. Venele de pe gâtul lui Harry mai aveau puțin și pocneau din cauza nervilor. Îl izbise cu brutalitate de un perete și rosti printre dinți:
                -Sunt viitorul ei soț și am toate drepturile să știu ce se întâmplă cu ea!
               Omul nu clinti nici măcar un deget, de parcă nu ar fi speriat de statura lui impunătoare. Era specializat și în psihologie și putea exprima alte sentimente decât pe cele pe care le avea.
                  -Vă rog frumos să vă legitimați la colega mea de la etajul unu!
                Se dezlipi de el și plecă, oftând ușurat când ajunsese ceva mai departe de ciudat.
                Pășește nervos pe lângă persoanele din hol. Unele plângeau și altele radiau de fericire.
             Nu avea cum să-și ofere datele personale deoarece nu le avea. În lumea lui te identificai după față și miros.
             -Dante!   
           Urlă când ajunse în fața castelului. Coborî în temniță, trântind uși. Ar fi vrut să-l strângă de gât și să îl omoare, dar voia s-o lase pe Janette să-l pedepsească cum vrea ea.
            -Frățioare, spune badjocoritor, ți-ai jelit măicuța destul?
             Îi prinde gulerul tricoului pe care-l purta printre gratiile din metal și-l trage mai aproape de el. Fața lui era strivită și acum ar fi dat orice să-și poată retragă cuvintele.
           -Nici nu înțelegi ce greșeală enormă ai făcut! Am incercat să fiu un frate perfect, sa te înțeleg, dar tu îți bați joc! Nu știu de ce, dar o faci! Vreau să-mi spui cu ce ți-am greșit!
           -Cu ce mi-ai greșit? pufăie. Cu faptul că ești perfect! Nici nu ai observat cât de mult mă urăște tata!
          -Tata nu te urăște! Dacă nu te-ai fi comporta ca un tiran caruia nu-i pasă, poate s-ar fi comportat alt fel!
            În tot acești ani a stat în umbra lui și a plănuit să-i distrugă viața. Era un om egoist, voia totul pentru el și uneori uita de cei dragi lui.