Monstrul

XVI. Copil

Bucata de pat pe care dormise Harry era goală și rece, era ca și cum nici nu se atinse de ea.
Icni la contactul pe care-l avusese cu podeaua rece și se grăbi pentru a intra în duș.
Își căută niște haine simple pentru a se îmbrăca, o rochiță cu model floral și o pereche de balerini crem.
Avea de gând să-l întrebe pe Harry ce se întâmplase aseară și pentru asta trebuia să iasă din cameră.
Păși încrezătoare pe hol. La fiecare sfârșit de hol existau niște scări din marmură, la fel ca podeaua.
Pe care parte ar trebui să cobor? gândi.
Alesese un mod prostesc de a lua o alegere. Trase aer în piept și rosti:
-An-tan-te dize mane pe dize mane compane An tan te! din spatele ei se auzi un râset bărbătesc ce o făcu să tresară.
Se întoarse rapid și obrajii se înroșiră rapid. Avea intenția de a se ascunde după ceva sau cineva.
-Te căutam! rostește cu puțin curaj.
O privi cu o sprânceană ridicată și zâmbi în colțul gurii. Se pare că uitase că a fost răpită de el sau cel puțin încerca.
-Ce s-a întâmplat aseară? Adică, încerca să găsească o explicație, ai venit în camera în care stau eu și acum sunt confuză! își scutură capul.
Știa bine că vorbea pre mult, dar nu se putea opri. La emoții făcea asta.
-Cred că ar trebui să mergi la tine în cameră! o prinde de antebraț.
În spatele lor era Hades, care voia să vorbească cu Harry despre ce se întâmplase aseară.
-Să nu îndrăznești să pleci! urlă și-l trânti de perete. Mi-ai omorât copilul, ești un monstru fără inimă! Nu înțeleg cum te poate suporta Janette!
Era o nenorocire pentru un viitor părinte să-și piardă copilul.
Harry avea lacrimi în ochi și nu știa cum își putea cere scuze. Își omorâse nepotul care nici nu era născut.
-Nici nu știi cât de râu îmi pare!
Pumnul lui Hades îi pocnise brutal falca, dar nu protestă.
-Te rog, opreștete! rostește printre lacrimi Janette, încercând să-l ia de pe Harry.
-Nu pot să înțeleg cum de încă-l iubești! își aranjează hainele și pleacă rapid.
-Harry! scâncește și încearcă să îl ridice.
Fața lui era plină de vânătăi uriașe. Buzele lui erau crăpate.
-Sunt bine! tușește.
Îi înconjoară abdomenul cu brațele șu-i plânge pe cămașă. Probabil greșise, dar nu putea da vina pe el dacă nu afla mai întâi ce s-a întâmplat.
Își întoarse privirea spre el și-l privi uimită. Toate rănile pe care le avea erau deja vindecate, ca și cum nu au fost acolo.
Se depărtă de el și o luă la goană. Știa că nu era un om normal, dar încă nu era obișnuită cu tot ce i se întâmpla.
-Janette! strigă după ea.
Dacă la început ei i se p!rea ciudat comportamentul lui, acum era total inver, lui i se părea ciudat comportamentul ei.