Când începem să trăim?

Capitolul 1

La media: Roxen – Amnesia

     Am deschis ochii mai brusc decât mă așteptasem și am văzut un tavan alb despre care mi-am dat seama imediat că nu aparținea camerei mele. Nu știam unde mă aflam sau de ce eram acolo, dar de un lucru eram sigură: îmi simțeam corpul greu și abia mă puteam mișca. Mi-am lăsat capul să cadă într-o parte pe perna nu extraordinar de confortabilă pe care stăteam și mi-a luat mai puțin de o secundă să îmi dau seama că eram pe un pat de spital. Priveam un buchet mare de flori roșii așezat lângă pat, iar lângă el se afla o fotografie în care eram alături de cei mai buni prieteni ai mei. Am vrut să mă întind și să o iau în mână, dar corpul meu întârzia să reacționeze și am rămas nemișcată. Primul meu gând a fost că poate eram paralizată, dar îmi simțeam corpul și m-am liniștit. Apoi mi-am pus întrebarea evidentă: cum ajunsesem acolo?...

     Nu aveam șanse prea mari să aflu răspunsul până nu constata cineva că m-am trezit, așa că am închis ochii și am încercat să rememorez acel vis. Faptul că putusem să văd anumite amintiri din exterior nu m-a surprins mai deloc, în schimb eram confuză în ceea ce privea copilul. Eram absolut sigură că eram eu. Și atunci de ce îmi spusese cineva Rose? Nu cunoșteam pe nimeni cu acest nume. În plus, numele meu e Evelyna. Cam greu de încurcat cu un alt nume, nu?...

     După câteva minute care au părut o eternitate, ușa salonului s-a deschis și eu am răsuflat ușurată. Am văzut mai întâi o găleată și un mop, apoi spatele femeii de serviciu, care tocmai închidea ușa și se pregătea să spele pe jos. Am privit-o preț de treizeci de secunde făcându-și treaba, apoi am hotărât să îmi dreg glasul ca să o fac să înțeleagă că m-am trezit. Imediat după aceea mi-a părut rău, am crezut că o să facă infarct și o să îmi ia locul în pat. Și-a dus mâna la inimă și a răsuflat ușurată, apoi a schițat un zâmbet și a spus:

     – Te-ai trezit!

     Evident că m-am trezit, cred că îmi dădusem seama și singură! Au urmat câteva secunde în care niciuna nu a spus nimic, ci doar ne priveam; ea cu o expresie încântată, eu cu una iritată și probabil deloc prietenoasă, având în vedere că îmi venea să urlu la ea să nu se mai holbeze atât și să cheme pe cineva până nu decideam să mă ridic singură din pat.

     – Așteaptă, a spus ea și a ieșit din încăpere.

     În sfârșit! După nici jumătate de minut, am auzit ușa din nou. Se mișcase mai repede decât crezusem că o va face. Dar mă înșelasem, cel care intrase nu era nici ea, nici vreun alt angajat al spitalului. L-am recunoscut imediat, deși trăsăturile i se schimbaseră foarte mult. Avea același păr brunet ciufulit și același mers pe care mi-l aminteam și puteam să bag mâna în foc că atunci când avea să își ridice privirea din pământ aveam să-i revăd privirea albastră și senină. S-a așezat pe marginea patului meu fără să îmi observe ochii deschiși care îi urmăreau fiecare mișcare. Situația ar fi fost amuzantă dacă nu ar fi părut că suferă, așa că nu am îndrăznit să spun nimic. A rămas în acea poziție timp de un minut, probabil adâncit în gânduri. Apoi s-a ridicat și s-a îndreptat spre ușă, moment în care s-au întâmplat mai multe lucruri în același timp.

     – Ai de gând să pleci fără să mă saluți? am spus eu încet.

     S-a întors brusc spre mine și acum da, îi puteam vedea ochii și întregul chip înseninându-se. Exact atunci s-a deschis ușa din nou și a sosit medicul.

     – Ce minuni ai făcut, băiete? l-a întrebat doctorul pe un ton vesel, apoi s-a apropiat de patul meu.

     – Evelyna! a spus brunetul, încă surprins.

     – Cedric! l-am strigat, în timp ce doctorul îmi lua pulsul la încheietura mâinii.

     – Nu, nu sunt Cedric. Sunt domnul doctor Herrera, mi-a răspuns el zâmbind, iar eu am zâmbit la rândul meu.