Când începem să trăim?

Capitolul 21

La media: Marshmello & Demi Lovato – OK Not To Be OK

     Prima reacție pe care am avut-o a fost să întorc capul și să mă uit la Cedric. Se albise la față mai tare decât mine. Parcă văzuse o fantomă.

     – Nu se poate, am șoptit eu. Sunteți sigură? am întrebat cu voce tare, trecându-mi mâna peste abdomen.

     – Da, foarte sigură. De aproximativ cinci săptămâni. Uite! mi-a spus ea și mi-a arătat cu degetul pe foaie. Ai nivelul de HCG corespunzător.

     – HCG? am repetat confuză. Ce înseamnă?

     În spatele meu Cedric pufnea și se foia.

     – Te aștept pe coridor, mi-a spus la un moment dat și a ieșit agitat din încăpere.

     – Este un hormon prezent în sânge și urină în timpul sarcinii. Gonadotropină corionică umană.

     – Doar în timpul sarcinii? am întrebat crispată.

     – Nu neapărat, însă în cazul tău da.

     Mi-a întins foile să le păstrez, iar eu le-am băgat în geantă aproape mototolindu-le.

     – Mulțumesc, am spus eu cu o lacrimă în colțul ochilor și am ieșit pe hol, unde mă aștepta un Cedric mai nervos ca niciodată. Nu spune nimic! am spus eu repede și am luat-o înaintea sa spre mașină.

     Nu putea fi adevărat! Nu puteam să cred că mi se întâmpla tocmai mie! Mie, dintre toate femeile de pe lumea asta care își doreau copii și nu puteau să aibă, eu aveam un copil în mine! Simțeam că mi se făcea rău din nou. Am tras de portiera mașinii și m-am așezat pe bancheta din spate, în timp ce Cedric își trăgea centura și pornea motorul. Nu m-a privit sau cel puțin nu l-am surprins făcând-o. Am scos hârtiile din geantă și m-am uitat peste ele plângând. De ce se țineau toate relele lanț?!

     Nu era de ajuns că mă părăsise, dar mă lăsase și gravidă! Nu-i voiam copilul, nu aveam de gând să accept să trăiesc lângă o creatură care să îmi amintească de el sau mai rău, care să semene cu el! Speram ca totul să fie un coșmar din care să fiu trezită de alarma pe care o setasem pentru ora șapte, ca să pot ajunge la timp la interviu.

     Aveam douăzeci de ani. Doar douăzeci de ani! Eram un copil! Nu eram pregătită să am grijă de un copil atâta timp cât nici măcar de mine nu puteam să am! Exact când încercam să îmi reconstruiesc viața, a venit și vestea aceasta îngrozitoare. Nu puteam și nu voiam să fiu părinte, cu atât mai puțin singură.

     Nici nu am simțit când Cedric a oprit mașina. Mi-a deschis ușa și valul de lumină care a pătruns înăuntru m-a făcut să îmi ridic ochii înlăcrimați din acea foaie. Îmi doream atât de mult să fi fost o greșeală, dar în sinea mea știam că nu era! Îmi dădusem seama de câteva zile că ceva nu era tocmai normal cu corpul meu, dar sperasem să nu fie asta. Cedric mi-a întins mâna și m-a ajutat să cobor. Era dezamăgit, mai dezamăgit ca niciodată.

     A luat-o înainte și a intrat în casă fără să mă aștepte. Am auzit cum și-a aruncat cheile de la mașină pe jos exact când eu am pășit peste prag.

     – Ce se întâmplă?! s-a auzit vocea lui Liam, care a apărut două secunde mai târziu în pragul camerei sale pe jumătate dezbrăcat.

     Oh, nu! Exact la ora aceea trebuia să aibă fereastră?! Nu voiam să dau ochii cu el, îmi era frică de reacția lui.

     Cedric și-a cules cheile de pe jos și s-a așezat pe canapea cu capul între mâini, oftând. Liam mă privea confuz, iar eu îmi ștergeam lacrimile cu mâneca cămășii.