Când începem să trăim?

Capitolul 18

La media: Bebe Rexha – Sabotage

     Miercuri am ajuns la capătul răbdării. Am luat în calcul absolut toate posibilitățile și toate păreau puțin probabile, în afară de una. Îmi venea greu să cred că nu își mai folosise telefonul de trei zile, iar mesajele mele erau încă nelivrate. Nu voia să dau de el și nu înțelegeam de ce.

     Am ieșit în curte să mă liniștesc, unde l-am văzut pe Louis smulgând niște buruieni și mi-a venit o idee.

     – Hei, Louis! Îmi poți împrumuta telefonul tău pentru un minut?

     A dat afirmativ din cap, și-a scos telefonul din buzunar și mi l-a întins. 

     M-am îndepărtat câțiva pași și am tastat numărul lui Diego, pe care deja îl învățasem pe de rost. De data asta nu mi-a intrat robotul. Am așteptat treizeci de secunde, și când mă pregăteam să închid, a răspuns.

     – Alo?

     Era vocea lui. Eram atât de supărată, încât nici nu am vrut să vorbesc cu el și am terminat apelul fără să scot vreun sunet, returnând telefonul proprietarului său.

     Care era problema? De ce mă blocase peste tot? Unde îi erau sentimentele față de mine?... Uram să am întrebări fără răspunsuri!

     Am stat pe gânduri o oră, încercând să îmi imaginez care putea fi motivul comportamentului său. Diego era un om matur, sau cel puțin așa crezusem. Aveam impresia că Diego și tipul care nu îmi răspundea la telefon erau două persoane complet diferite.

     Nu am mai așteptat nicio secundă în plus și i-am spus șoferului să pregătească mașina. Dacă Diego nu voia să vorbim, ei bine eu voiam, și voiam asta cu orice preț.

     Pe de o parte, mă lăsam cuprinsă de furie și acționam din impuls, iar pe de alta, îmi era teamă și mă simțeam groaznic. Deși nu lăsăm să se vadă prea mult, în sinea mea sufeream. Chiar meritasem să fiu lăsată baltă de cel pe care îl iubeam? Ce nu făcusem bine? Nu mi-a reproșat niciodată nimic în legătură cu relația noastră, totul era perfect! Era...

     Când am intrat în oraș, mi-am dat seama că nu îi cunoșteam adresa și am fost nevoită să îl sun pe unchiul său ca să i-o cer, spunându-i că vreau să îi fac o surpriză lui Diego. Ah, și încă ce surpriză!

     Locuia într-o clădire cu vreo patru etaje, un fel de bloc cu apartamente într-o zonă rezidențială cu împrejurimi drăguțe.

     Am identificat repede numărul apartamentului său și am ocupat un loc pe banca de pe aleea din fața clădirii. Putea să apară peste cinci minute sau peste cinci zile, eu tot acolo aveam de gând să rămân până când aveam să îl văd.

     După jumătate de oră, o blondă destul de drăguță mi-a remarcat prezența și s-a apropiat de mine pentru a afla mai multe detalii.

     – Bună! Nu te-am mai văzut pe aici. Te-ai mutat recent?

     – Bună! Nu, nu locuiesc aici. Aștept pe cineva.

     După o clipă de ezitare, am adăugat:

     – Îl cunoști pe Diego Muñoz?

     – Da, e vecinul meu! a răspuns ea prompt.

     În sfârșit primeam informații utile!

     – Știi cumva dacă e acasă sau la ce oră se întoarce? Nu reușesc nicicum să dau de el.

     – La ce oră se întoarce? a repetat ea. Nu se întoarce.