Când începem să trăim?

Capitolul 20

La media: Bebe Rexha – I'm A Mess

     Trecuseră cinci zile de când primisem acel mesaj de la Diego. Cinci zile de chin, în care trecusem prin toate stările și durerile posibile, fie ele fizice, cât și psihice. Eram terminată, îl visam în fiecare noapte și mă trezeam din oră în oră, astfel că am ajuns să îmi fie frică să adorm și am avut nevoie să dorm în aceeași încăpere cu Liam ca să mă simt în siguranță.

     Dormisem amândoi în camera lui, căci fiind destinată mai multor oaspeți, era mai mare. Dormisem puțin mai bine, dar lipsa odihnei din zilele anterioare încă se simțea și se reflecta în cearcănele de sub ochii mei. Învățasem să trăiesc cu ideea că se terminase totul și că Diego se jucase cu sentimentele mele. Nu mai eram furioasă, ci mai degrabă dezamăgită de mine. Eram tăcută, ceea ce nu le plăcea prietenilor mei, dar mă înțelegeau și îmi ofereau spațiul și timpul necesar să mă vindec. Elena și Alicia au aflat întreaga poveste de la mine, când mi-au făcut o vizită surpriză în urmă cu două zile și m-au găsit plângând în sufragerie. Despre domnul Muñoz auzisem că revenise în oraș, dar nu voiam să iau legătura cu el deocamdată pentru a evita o posibilă discuție despre minunatul său nepot.

     Băieții mi-au dedicat timpul lor liber din weekend și am ieșit împreună în oraș, ca pe vremuri. În mod normal, Cedric ar fi trebuit să se vadă cu Tina, iar eu cu Diego, dar nimic nu mai era normal în viața mea.

     Tocmai pentru că îmi doream să o fac să devină mai normală, am decis că era timpul să îmi caut de lucru. Nu voiam ceva complicat sau cu salariu mare, ci pur și simplu o slujbă căreia să mă dedic și care să îmi ocupe timpul.

     Luni dimineață m-am trezit devreme, mi-am ales cele mai bune haine și m-am aranjat – toate astea pentru interviul de angajare.

     – Sunt mândru de tine! mi-a zis Liam când am coborât din cameră.

     – Chiar nu-ți stă rău îmbrăcată așa, a adăugat Cedric. Nu te-am mai văzut niciodată cu cămașă și fustă strâmtă!

     – Băieți, n-am timp de povești, am spus luându-mi geanta și îndreptându-mă spre ușă. Urați-mi succes!

     – Baftă!

     – Să-ți rupi un picior!

     – Sper să nu! am răspuns eu și am zâmbit.

     Am decis să aplic pentru un post de secretară la firma lui Morera, acolo unde lucra și Selena. De fapt, ea îmi sugerase să îmi caut un loc de muncă acolo, deoarece erau multe birouri care duceau lipsă de secretare. Îmi plăcea să îl ajut pe tata la firma lui când eram mică și știam câteva lucruri din lumea afacerilor, deși nu foarte relevante, cel puțin știam mai mult decât nimic. Selena se interesase unde era nevoie de secretară și mi-a transmis să mă prezint luni la ora opt în fața biroului unui anume domn Garcias, la parter.

     După câteva minute de mers pe jos prin căldură, am ajuns în sfârșit la firmă. Refuzasem să vin cu mașina pentru a evita aglomerația și a fi sigură că nu aveam să întârzii, dar transpirasem deja și îmi părea rău că nu alesesem acea modalitate de deplasare. Am fost condusă într-o sală unde mai așteptau încă trei femei și m-am așezat pe un scaun. Imediat, s-a deschis o ușă și o altă fată a ieșit pe ea aparent dezamăgită; probabil fiindcă nu fusese acceptată. A fost chemată următoarea, timp în care eu am scos din geantă un carnețel și am început să îmi fac aer cu el. A început să mă doară și capul; nu mă mira deloc, având în vedere că mai aveam puțin și mă topeam. M-am uitat pe geam până când a ieșit și femeia de mai devreme și a intrat alta după ea. M-am ridicat și m-am dus să îmi iau un pahar cu apă rece de la un dozator, apoi m-am întors la locul meu și am simțit că amețesc. Am avut impresia că a trecut o eternitate până când s-a deschis ușa din nou și ultima persoană din fața mea se pregătea să intre. În acel moment, totul s-a făcut negru...

     Am simțit un miros puternic de lămâie și mi-am revenit. Am deschis ochii. Eram tot la firmă, întinsă pe... canapeaua din biroul în care ar fi trebuit să mi se ia interviul! Un bărbat și două femei erau aplecați deasupra mea și au răsuflat ușurați când au observat că mi-am recăpătat cunoștința.

     – Ești bine? m-a întrebat una din femei.

     – Da, sunt bine. Mă scuzați, am spus ușor rușinată.

     – Nu face nimic, a zis bărbatul. Te afli aici pentru postul de secretară?

     – Da, dar nu mă simt în stare să...

     – Nicio problemă. Poți veni mâine. Te ducem acasă? a întrebat el.

     – Nu, mulțumesc. Mă descurc.

     Am fost ajutată să mă ridic și condusă afară. L-am sunat pe Cedric să vină după mine cât mai repede, căci știam că mă aștepta acasă la mine, având program liber dimineața. În cinci minute a fost acolo, speriat că se întâmplase cine știe ce catastrofă.

     – Evelyna?! Ce-ai pățit? a exclamat când mi-a văzut chipul palid.

     – I s-a făcut rău, i-a explicat însoțitoarea mea.

     – E în regulă, am eu grijă de ea. Mulțumesc mult! Ești bine? 

     – Cred că mi-a scăzut tensiunea, i-am răspuns în timp ce femeia se întorcea în clădire. De la căldură, cel mai probabil.

     – Te duc la spital.

     – Nu, nu e nevoie, sunt ok!

     – Fără comentarii! a zis pe un ton ferm.

     – Ced, am zis încă amețită, nu-mi place locul ăla.

     – Nici mie, dar nu ai de ales. Ai mai pățit asta la concursul de înot, îți amintești? E mai bine să te vadă cineva care se pricepe. Liam ar fi de acord cu mine.

     – Bine, am cedat eu. Să mergem.

     În câteva minute a parcat la spital și am intrat împreună. Am fost consultată de o femeie foarte drăguță și eram așezată pe marginea patului, așteptând să aflu ce aveam. Cedric era lângă mine și după cum se plimba de colo-colo îmi dădeam seama că era îngrijorat.

     – Calmează-te! i-am spus eu. Sunt bine, nici nu mă mai doare capul! Trebuia să fi mers acasă și să beau apă rece.

     – Erai mult prea palidă, voiai să mă omoare Liam dacă te duceam acasă? Aveam de ales între a-l suna și a-l chema acasă sau a te aduce aici!

     – Mda, ai ales bine, am admis eu. Liam și-ar fi făcut griji și ar fi lipsit de la cursuri. Câteodată exagerați cu grija!

     – Ți-am mai spus, avem o singură Evelyna. Era să te pierdem o dată, așa că ne speriem și dacă strănuți! a glumit el.

     Doctorița s-a întors peste câteva minute cu rezultatul analizelor mele. Și-a mutat privirea de la Cedric la mine și s-a așezat pe scaunul de la birou, despăturind foaia. Și-a aranjat ochelarii pe nas și a aruncat o privire rapidă peste rezultatele analizelor, mormăind din când în când niște denumiri pe care nu le înțelegeam.

     – E grav? am întrebat confuză.

     – Deloc, a răspuns ea și și-a ridicat privirea spre mine. Ar trebui să bei mai multă apă.

     Am răsuflat ușurată. Știusem că asta fusese problema!

     – Ți-a scăzut tensiunea din cauza deshidratării.

     M-am ridicat în picioare, pregătită să îi mulțumesc și să plec.

     – Am bănuit, am spus eu. Asta e tot, nu-i așa?

     – Mai e încă ceva, a spus femeia și s-a ridicat de pe scaun cu foaia în mână.

     Am privit-o curioasă preț de câteva clipe, dar ea doar a zâmbit și s-a uitat la rândul ei la mine.

     – Deci? a întrebat Cedric nerăbdător. Ce este?

     – Felicitări! mi s-a adresat femeia. Ești însărcinată.

     Bună tuturor! ❤
     Suntem deja în a doua jumătate a cărții! Ce părere aveți până aici?
     Nu uitați că puteți trimite întrebări personajelor oricând, despre orice 😊.