Când începem să trăim?

Capitolul 16

La media: Clean Bandit & Zara Larson – Symphony

     – O să îmi lipsești! i-am spus eu pe un ton melancolic lui Diego, două săptămâni mai târziu, când m-am trezit lângă el, în patul său.

     – Două săptămâni trec foarte repede, m-a consolat el. Mi-ar plăcea să pot veni weekendul viitor, dar nu am mai fost acasă de o lună. Poate vii tu la mine!

     – O să încerc, dar nu vreau să te distrag. Și ai dreptate. Ultimele două săptămâni au trecut extrem de repede, parcă s-ar fi întâmplat totul într-o singură zi!

     – Va fi bine, a spus el și m-a tras mai aproape. O să te distrezi cu Ced și Liam până vin eu.

     – Liam va începe facultatea, iar Cedric antrenamentele. O să mă plictisesc...

     – Încă n-ai terminat școala de șoferi. Și poți ieși cu fetele... adică... cu cele care nu au cursuri.

     – Mă simt destul de inutilă.

     – Te înțeleg, dar sunt sigur că vei găsi ceva de făcut care să îți și placă pe deasupra.

     – O să vorbim în fiecare zi, nu-i așa?

     – Bineînțeles! mi-a zâmbit el.

     A vrut să se ridice din pat, dar m-am așezat cu jumătate de corp peste al său și nu l-am lăsat.

     – Și eu te iubesc, a spus el și m-a sărutat pe frunte, strângându-mă în brațe.

     Încă nu îi spusesem cele două cuvinte și nu știam ce mă împiedica să o fac. Îl iubeam nespus de mult, și totuși îmi era greu să i-o spun. Mă bucuram în schimb că îl făceam să simtă asta.

     Avea să îmi lipsească mult. Privirea sa, atingerile lui, parfumul lui... mă învățasem cu el în preajma mea și era ciudat să locuim în orașe diferite și să ne vedem doar la final de săptămână. Cât însemna asta? Opt zile pe lună? Să zicem, poate, zece. Era extrem de puțin timp în viziunea mea, dar nu aveam ce să fac.

     – Am ceva pentru tine, mi-a spus el trezindu-mă din starea de reverie.

     – Serios? am făcut eu entuziasmată precum un copil. Ce e?

     A tras de sertarul noptierei și a căutat ceva înăuntru, luând obiectul în mână și ascunzându-l în pumn.

     – Întinde mâna.

     I-am întins mâna și a lăsat să curgă dintr-a lui într-a mea un lănțișor. Dar nu era orice fel de lănțișor. Avea pe post de pandantiv ceva mult mai special decât cel mai scump diamant din lume. Era acea scoică albă pe care o declarasem ca fiind prima noastră amintire împreună.

     – E superb! am exclamat eu emoționată. Dar ți-o dădusem ție...

     – Iar eu vreau ca tu să ai grijă de ea, mi-a răspuns. Îmi dai voie?

     I-am dat lănțișorul, pe care mi l-a prins la gât, după care m-a sărutat dulce.

     – Îți vine perfect.

     – Mulțumesc. E cel mai frumos cadou. Diego...

     – Da, iubito, mi-a răspuns el blând, jucându-se cu părul meu și privindu-mă în ochi.

     Eram așezată peste el și îl priveam cu atât de multă iubire, încât mă întrebam de unde anume din interiorul meu pornea acest val de afecțiune pentru Diego. Dragostea e un sentiment pe cât de frumos, pe atât de misterios!