Când începem să trăim?

Epilog

La media: Alec Benjamin – Gotta Be A Reason

Șapte luni mai târziu

     Eram în aeroport alături de Cedric și de Liam, de la care urma să ne luăm rămas-bun în scurt timp. Nu puteam să cred cât de repede trecuse timpul! Nu voiam să plece de lângă noi, era un om extrem de important și aveam să îi duc dorul! Până și fetița mea de patru luni se obișnuise deja cu el!

     – Să ai grijă de tine! i-am spus lui Liam strângându-l în brațe cât am putut de tare. Și să ne vizitezi!

     – Și voi să aveți grijă de voi! O să-mi fie dor!

     – Vom vorbi în fiecare zi, a spus Cedric dând mâna cu Liam. Ah, la naiba! Vino încoace! a spus el și și-a deschis brațele.

     Nu îi văzusem foarte des îmbrățișându-se, dar era o imagine care mă făcea mândră și fericită.

     – Nu te primim înapoi fără iubită! a glumit Cedric.

     – Ba da, îl primim! am zis eu, încruntându-mă la Cedric.

     – Trebuie să plec, a zis Liam privind ceasul. Vă iubesc mult.

     L-am îmbrățișat încă o dată, iar Ced ni s-a alăturat și aproape că am plâns în acea îmbrățișare de grup, ultima pentru următoarele câteva săptămâni.

     – Și noi pe tine, i-am răspuns.

     Ne-am privit oarecum triști, dar zâmbitori și încrezători că acea experiență avea să aibă un rol esențial în cariera lui Liam. Cedric m-a luat de mână și am rămas nemișcați până când Liam ne-a făcut cu mâna ultima dată și a dispărut în spatele ușilor culisante.

     – Evelyna, nu plânge! m-a mustrat iubitul meu.

     – Am crescut cu toții, am zis nostalgică. Fiecare merge pe drumul lui, îți vine să crezi?

     – Da, îmi vine să cred. Și mă bucur că drumul meu și al tău se intersectează și de șapte luni încoace se suprapun și se vor suprapune mereu.

     Am zâmbit și l-am îmbrățișat, apoi am ieșit din aeroport și ne-am întors acasă. Liam avusese dreptate și Cedric se mutase la mine la scurt timp după ce ne-am început relația. Cred că abia așteptase să avem casa doar pentru noi, deși aveam amândoi să simțim lipsa lui Liam.

     La fel ca și Tina, Liam văzuse chimia dintre mine și Cedric și hotărâse să nu ne stea în cale, astfel că ne-am despărțit non-verbal, prin îndemnul său către Cedric de a mă săruta.

     Născusem o fetiță frumoasă și sănătoasă care moștenise ochii de culoarea mierii ai lui Diego și care era iubită de toată lumea. Domnul Muñoz acceptase să îi fie naș și își făcea timp cel puțin o dată pe săptămână să vină să petreacă timp cu ea. Era extrem de cumințică și zâmbea tot timpul, ceea ce îmi umplea sufletul de bucurie. Era iubăreață și era iubită, iar eu aveam să mă asigur întotdeauna că avea să aibă parte de tot ce avea nevoie.

     Preluasem controlul celor două firme pe care le dețineam, una din partea mamei aș putea spune, iar cealaltă din partea... lui Morera. Afacerile mergeau ca pe roate, iar în mod surprinzător, Pablo devenise angajatul meu preferat. Aveam o mulțime de oameni competenți care se ocupau de toate treburile în lipsa mea, căci timp de un an sau doi aveam să păstrez o mică distanță față de muncă și aveam să îmi concentrez toată energia asupra fetiței mele. Deși ea era singura rudă de sânge cu mine, simțeam că eram cu toții o familie. Eram eu, tata Cedric, unchiul Liam, nașul Muñoz și mătușile Selena, Elena și Alicia. Ah, da, bineînțeles, și verișorul Enrique, fiul Selenei și al soțului ei cu același nume!

     Am intrat în casă în liniște, căci bănuiam că micuța mea dormea. Am avut dreptate, întrucât draperiile erau trase în dormitor, iar ea dormea liniștită cu lănțișorul cu scoica pe care mi-l oferise tatăl ei strâns în mânuța ei adorabilă. M-am apropiat de pătuțul ei și am privit-o cu iubire; era un îngeraș. Semăna cu mine, din ceea ce puteam constata din pozele de când fusesem și eu mică. Nu m-am putut abține și cu riscul de a o trezi, am luat-o în brațe.

     – Rose, i-am șoptit eu numele și am sărutat-o pe frunte.

     Ea a zâmbit în somn, și-a lăsat capul pe pieptul meu și și-a continuat somnul.

     În acel moment, am avut un deja-vu care m-a uimit. O mai văzusem pe Rose! De fapt, îi mai auzisem și numele, dar nu conștientizasem că vocea care îi pronunțase numele era a mea! Îmi visasem fetița atunci când fusesem în comă!

     Abia atunci am înțeles. Nu pentru muncă, prieteni sau iubire mă trezisem din comă. Ci pentru ea. Pe ea o văzusem ultima dată înainte de a mă trezi, ea era motivul pentru care minunea ca eu să îmi revin se produsese! O țineam în brațe și gândindu-mă la toate astea, am conștientizat pentru a nu știu câta oară că acela era cel mai frumos sentiment din lume. Sentimentul de a fi mamă.

~ SFÂRȘIT ~