Când începem să trăim?

Capitolul 5

La media: Alec Benjamin – If I Killed Someone For You

     Îmi venea să mă dau cu capul de pereți. M-am trântit pe pat și mi-am ascuns fața între mâini, încercând să mă calmez. Eram nervoasă. Nu știu cum ar trebui să se simtă o persoană atunci când începe să se îndrăgostească, dar eu eram al naibii de nervoasă și eram conștientă că eram singura vinovată. Puteam da vina pe Cedric pentru multe lucruri, incluzând faptul că dispăruse de la spital în ziua în care m-am trezit și nu s-a mai întors până dimineața, dar nu puteam să-l învinuiesc pentru că îmi plăcea de el. Era un sentiment incredibil de ciudat... cine ar fi crezut că sentimentele persistă chiar și după patru ani de inconștiență?

     Pot spune că era o senzație nouă pentru mine. La aproape șaisprezece ani începuse să îmi placă de el și recunosc, mă întrebasem de câteva ori cum ar fi fost să fiu iubita lui, iar mai târziu, la douăzeci, descopeream magia sentimentelor. Adevărul este că până în acel moment nu știusem niciodată ce e iubirea și nu îi apreciasem pe cei din jurul meu la adevărata lor valoare. Tind să cred că tot ce mi se întâmplase mă făcuse să devin mai calculată și mai atentă la persoanele dragi, dar mai aveam mult de lucru la capitolul stăpânire de sine.

     Lăsând la o parte micul meu conflict interior, mă purtasem urât și absolut deloc discret. Nici nu era de mirare că Liam înțelesese cauza comportamentului meu și o făcuse chiar înaintea mea! Problema era ce urma să îi spun atât lui, cât și lui Cedric. Simțeam că le datoram niște scuze amândurora și că era cazul să mă comport ca un adult, sau cel puțin ca o adolescentă matură...

     Am vrut să petrec puțin timp singură înainte de a vorbi cu ei, așa că mi-am luat ochelarii de soare și o pălărie enormă și am mers pe plajă.

     Am mers desculță pe nisipul fierbinte, încercând să îmi limpezesc mintea, dar tresăream la fiecare umbră, sperând să fie Cedric. Nu-mi venea să cred că la douăzeci de ani încă îmi făceam filme și credeam că băieții chiar știu ce gândește o fată. Îi spusesem să plece? Da. Îmi dorisem asta? Nu. Chiar și în ziua de azi mă întreb ce li se pare atât de complicat...

     Trecusem de mult de limita plajei mele private și începusem să zăresc oameni care se bucurau de acea zi perfectă pentru o baie în mare. Am văzut o umbră pe nisip și pentru a zecea oară m-am întors să văd cui îi aparținea.

     – Cedric! am exclamat involuntar, apoi m-am înroșit când am văzut-o pe Alicia în fața mea.

     – Cedric? a spus ea confuză. Nu l-am văzut prin zonă.

     – Scuze, am spus eu puțin rușinată. Lui îi plăcea să se furișeze pe la spate și să mă sperie. Elena! am exclamat, văzând-o la câțiva pași în spatele Aliciei.

     Le-am îmbrățișat pe amândouă și le-am întrebat ce făceau pe plajă, pentru că nu păreau să fi venit să se bronzeze sau să facă baie.

     – Veneam în vizită, mi-a spus Elena. Dar, ca de obicei, Evelyna Martines strică surpriza!

     – Așa se pare, am râs eu.

     – Dar tu? Ce faci singurică? m-a întrebat Alicia, în timp ce m-a luat de braț și am pornit spre casa mea.

     – Am ieșit la plimbare, voiam să fiu singură cu gândurile mele.

     – Cedric și Liam sunt acasă? a vrut Elena să afle. 

     – Nu știu unde e Cedric...

     În acel moment mi-am dat seama că eu îmi făcusem filme ca o proastă, în timp ce el cel mai probabil petrecea timp cu iubita, exact cum îi spusesem să facă!