Când începem să trăim?

Capitolul 9

La media: Olivia Addams – Stranger

     Era seara cea mare. Cred că niciodată nu așteptasem o zi cu atâta nerăbdare și niciodată nu mi se păruse că timpul se scurgea mai lent decât pe parcursul întregii acelei dimineți. Cedric venise în jurul orei prânzului să vadă dacă ne putea ajuta cu ceva, dar totul era perfect, firma de catering își făcea treaba și Liam instalase o mulțime de lumini colorate în sufrageria mea. Canapeaua și televizorul fuseseră mutate într-un colț, la fel și toate obiectele care se aflau în centrul sufrageriei, lăsând un ring spațios pentru dans. O masă mare stătea lipită de-a lungul peretelui, așternută cu o față de masă albă și elegantă pe care urma să fie așezate platourile cu mâncare și dulciuri. I-am mulțumit lui Cedric pentru vizită și l-am asigurat că ne descurcam, insistând să nu o lase pe Tina singură, însă el a râs și a mai rămas cu noi o jumătate de oră, asigurându-ne la rândul său că iubita lui nu avea să se trezească mai devreme de ora două după-masa. Începeam să mă întreb ce făceau cei doi noaptea din moment ce Tina se trezea atât de târziu, dar mi-am frânat instinctul de a-mi exprima această curiozitate cu voce tare.

     La ora șase, aproape totul era gata. Peste o oră sufrageria mea avea să înceapă să se umple cu invitați, iar eu aveam să îi primesc entuziasmată. Liam și Cedric avuseseră o idee grozavă și planificaseră totul până la cel mai mic detaliu. Inițial, sugeraseră să aștept să sosească toată lumea și doar atunci să apar în peisaj, însă le-am explicat că nu puteam să aștept atât de mult.

     Primele persoane care au ajuns au fost Cedric și Tina, care arăta superb într-o rochiță lila. Au fost urmați de Elena și Alicia, care îmi făceau compliment după compliment și mă îmbrățișau o dată la două minute.

     Timp de jumătate de oră am continuat să întâmpin invitați, promițând fiecăruia în parte că vom sta de vorbă mai pe larg în orele care urmau. Mă simțeam ca o organizatoare de evenimente caritabile care întâmpina zâmbitoare fiecare persoană care decisese să sprijine evenimentul. Era emoționant să îmi revăd prietenii, dar era destul de plictisitor să stau în ușă și să spun aceleași lucruri de mai multe ori.

     – Câți avem în total? l-am întrebat pe Liam în șoaptă.

     – Aproximativ o sută, mi-a răspuns, iar eu am făcut ochii mari. Au venit deja optzeci și doi, dacă am numărat bine.

     Am răsuflat ușurată și mi-am reluat zâmbetul pentru următoarele persoane care ajungeau, o verișoară a Aliciei, și soțul ei, care erau amândoi cu patru ani mai mari decât mine. Ultima dată când o văzusem pe Selena, era certată cu iubitul ei dintr-un motiv prostesc pe care nu mi-l mai aduc aminte. Între timp se căsătoriseră și erau perfecți împreună, iar eu mă bucuram nespus să îi revăd.

     După ce le-am făcut loc să intre, mi-am scos telefonul să mă uit la ceas. Doamne, aveam un mesaj necitit de la domnul Muñoz din urmă cu două ore!

     „Evelyna, îmi cer scuze, însă nu voi putea ajunge la petrecere, a intervenit ceva. Îl trimit în schimb pe nepotul meu, sunt sigur că veți lega o prietenie frumoasă. Distracție plăcută!"

     Nici nu am terminat bine de citit mesajul, când Liam mi-a dat un cot.

     – Ăla cine e? m-a întrebat, indicând un tip care cobora dintr-o mașină și se îndrepta spre noi.

     – Cred că știu cine e, i-am răspuns pe un ton misterios.

     Tânărul îmbrăcat la costum care se apropia de noi era înalt și mi se părea că avea un zâmbet familiar. Părul său castaniu era pieptănat într-o parte și când s-a apropiat de noi i-am putut vedea ochii de culoarea mierii. Era mai înalt decât mine cu vreo zece centimetri, dar purtam tocuri, deci bănuiam că diferența adevărată era de cincisprezece.