Când începem să trăim?

Capitolul 27

La media: ZAYN – Vibez

     Cineva mă strângea cu putere în brațe, așa cum face un copil cu jucăria sa preferată. Nu eram tocmai trezită, de aceea m-am speriat puțin la început, dar când am întredeschis ochii și am văzut că eram în camera de oaspeți, mi-am amintit tot ce se întâmplase cu o zi înainte și am zâmbit, apoi mi-am afundat capul în perna moale. Spatele meu era lipit de pieptul lui Liam și aproape că îi auzeam răsuflarea pe deasupra capului meu. Mi se făcuse cald și am dat plapuma la o parte, ceea ce i-a dat de înțeles că m-am trezit. A început să se joace cu părul meu și am rămas nemișcată, așa cum stă un animal de companie atunci când stăpânul îl mângâie. A continuat așa preț de câteva minute, și văzând că nu mă mișcam, s-a sprijinit într-o mână și și-a ridicat capul să vadă dacă adormisem la loc. I-am surprins privirea și am deschis ochii larg, zâmbind somnoroasă și întorcându-mă cu fața către el.

     – Când ai ajuns aici? m-a întrebat. Am crezut că visasem doar.

     Eram prea somnoroasă ca să îi răspund, în schimb m-am tras mai aproape de el și m-am lipit de corpul său. A zâmbit amuzat și m-a îmbrățișat, întorcându-se pe spate.

     – Trebuia să mă trezești când ai venit. Am adormit învățând, a zis el.

     Mi-am ridicat capul de pe pieptul său, m-am uitat în ochii săi verzi și apoi am vorbit.

     – Dormeai prea bine ca să te trezesc.

     – Și?

     – Și erai drăguț.

     Mi-am așezat din nou capul pe noua mea „pernă" și am rămas în liniște câteva secunde, apoi am întrebat cât era ceasul.

     – Zece și jumătate, mi-a răspuns el, întinzându-și mâna după telefon.

     – Ce bine că e duminică!

     – Cum a fost cina?

     – Destul de frumoasă, dar puțin plictisitoare. Nu mă pricep la afaceri.

     – Nici nu ai de unde să te pricepi.

     – De ce toată lumea mă întreabă de ce nu redeschid firma părinților? Sincer, eu mă gândeam să vând clădirea aia, nu mai lucrează nimeni acolo de patru ani.

     – Pentru că ai avea succes. Dar faci ce vrei, este a ta, mi-a răspuns el, mângâindu-mă pe spate.

     – O să mă mai gândesc. Și tu? Ai învățat?

     – Sincer? Nu.

     – Cum e posibil așa ceva? l-am tachinat.

     – Nu mă puteam concentra, aveam mintea în altă parte.

     – Știam eu că sunt o influență rea!

     – Nicidecum! Ești cea mai bună influență din viața mea. Mereu ai fost.

     – Chiar și atunci când eu și Cedric te convingeam să facem prostii atunci când eram mici?

     – Hai să nu luăm în calcul copilăria, a spus el râzând.

     După un sfert de oră, m-am plâns că începea să mi se facă foame, dar că îmi era lene să mă ridic, așa că Liam s-a dus la bucătărie și i-a zis bucătăresei să ne pregătească micul dejun, cu care s-a întors mai apoi la mine.

     – Suntem împreună de nici douăzeci și patru de ore și îmi aduci micul dejun la pat? O să mă obișnuiesc prost, am glumit eu.

     M-am ridicat în fund și am tras mâncarea mai aproape, în timp ce el mă privea amuzat cum mâncam.