Când începem să trăim?

Capitolul 12

La media: Sigala & The Vamps – We Don't Care

     Cedric și Liam mă așteptau negri de supărare în sufrageria mea, în care tocmai pășisem veselă și bronzată. Preț de o clipă uitasem că toată fericirea pe care o acumulasem în escapada cu Diego avea să îmi fie spulberată în câteva secunde de prietenii mei cei mai buni.

     Stăteau amândoi în fața mea cu mâinile în sân, precum două gărzi de corp ce aveau menirea de a mă supraveghea, singura diferență era faptul că erau furioși pe mine. Extrem de furioși. Mi-aș fi dorit să fie Diego lângă mine și am înghițit în sec. Mă întrebase dacă voiam să intre cu mine în casă, dar l-am refuzat de teamă să nu înrăutățesc lucrurile. Însă tocmai îmi dădeam seama că nu aveam ce să mai înrăutățesc dacă îl aveam cu mine.

     – Hei, am spus eu cu o voce tremurândă, dându-mi ochelarii de soare jos de la ochi.

     Ah, erau ochelarii lui Diego! Uitasem să îi înapoiez!

     – Hei? a repetat Liam. Hei? Asta e tot ce ai de spus?!

     I-am evitat privirea tăioasă și m-am prefăcut că îmi aranjam tricoul.

     – Hmm... păi... ce altceva aș putea spune? m-am fâstâcit eu.

     – Lipsești de acasă o săptămână întreagă, începe Liam să ridice tonul, și ai impresia că dacă o să ne zici „Hei" pe tonul ăla de fetiță inocentă o să rezolvi ceva?!

     – Nu! m-am apărat eu. Nu am impresia că...

     – Ai fost complet nechibzuită! m-a întrerupt Cedric. Cum să pleci cu un străin și timp de o zi întreagă să nu ne spui nimic?!

     – Știu, dar v-am sunat imediat ce am ajuns în...

     – Și după aceea? a strigat brunetul la mine. Timp de o săptămână, ne-ai trimis cinci mesaje! Cinci! În care ne spuneai cât de mult îl iubești și cât de bine te simți!

     Am început să plâng, dar nu m-am clintit de pe loc și nu mi-am șters lacrimile. Știam că orice ar fi spus, aveau dreptate.

     – Cu un străin, a continuat Cedric să bombăne, punându-și mâinile în cap și mergând în cerc. Ai înnebunit?! a țipat el atât de tare, încât m-am cutremurat.

     Liam l-a mustrat din priviri pentru tonul ridicat pe care îl folosise, apoi s-a uitat la mine și a încercat să îmi vorbească pe un ton cât mai calm.

     – Evelyna, ne-am făcut foarte multe griji. Nu te putem lăsa singură cu un om pe care îl cunoști de câteva ore. Dacă îți făcea ceva?

     – Diego e un om bun! am spus, enervându-mă la rândul meu.

     – Poate să fie cum vrea el, a zis Cedric, dar tu ești imatură!

     – Nu sunt imatură, sunt îndrăgostită! Nu vorbi de parcă nu ai știi cum e!

     – Ce știi tu despre dragoste? a pufnit el.

     – Mai multe decât tine! am strigat.

     Eram pe punctul de a-i spune că nu fusese în stare să își dea seama că eram îndrăgostită de el înainte de accident, dar m-am abținut. Cedric a trecut pe lângă mine și a pus mâna pe ușă.

     – Anunță-mă când își bagă mințile în cap, i-a spus el lui Liam, apoi a ieșit, trântind ușa în urma sa.

     Liam se uita la mine în continuare dezaprobator.