Când începem să trăim?

Capitolul 19

La media: The Vamps – Would You

     Intrasem la un duș în speranța că avea să mă ajute, dar gândul meu era în același loc. În ciuda sunetului puternic al jetului de apă, îi puteam auzi pe Cedric și Liam vorbind în camera alăturată. Aveau tonurile ridicate, însă nu înțelegeam ce vorbeau, puteam doar să bănuiesc.

     Îmi puteam da seama că Cedric era foarte nervos și cel mai probabil dădea drumul tuturor injuriilor pe care le ținuse pentru el cât timp fusesem eu de față. Aș fi vrut ca nimeni să nu mai vorbească despre asta, căci și așa mă simțeam destul de prost; nu voiam ca lucrurile să devină și mai complicate decât erau deja.

     Apa fierbinte curgea pe corpul meu, făcându-mă să simt mici furnicături, exact așa cum atingerile lui Diego îmi provocau mereu fiori. De la fereastra băii mele se putea vedea plaja și m-am apropiat instinctiv de ea atunci când am terminat dușul. Marea era liniștită, iar cerul era senin. Le-am asociat imediat cu vacanța petrecută alături de el la mare și m-am întristat.

     Mi-am privit chipul în oglindă și am constatat că ochii începuseră să mi se înroșească. Eram palidă și nefericită, nu arătam prea bine și mă simțeam de mii de ori mai rău. Doar când m-am văzut în oglindă mi-am dat seama că încă purtam lănțișorul de la el. Nu îl dădusem jos de când mi-l prinsese la gât și parcă îmi era greu să o fac, deși știam că nu mai însemna nimic nici pentru el, nici pentru mine.

     – Mi-a blocat și mie numărul! l-am auzit pe Cedric spunând nervos atunci când am ieșit din baie. Idiotul!

     Cei doi stăteau așezați pe patul meu, probabil se temuseră să mă lase singură la etaj și rămăseseră aproape de mine. S-au ridicat atunci când m-au văzut înfășurată într-un prosop și au ieșit din cameră, anunțându-mă că îi puteam găsi la parter.

     Am deschis dulapul și mi-am scos niște haine pe care le-am întins pe pat. Pe noptieră aveam o poză cu mine și Diego, alături de o alta cu mine, Cedric și Liam, fotografia pe care o avusesem lângă mine la spital. Coma... Aproape că am uitat tot chinul prin care trecusem atunci când mă trezisem după patru ani de somn. Nu știam dacă asta era de bine sau de rău, însă aveam o nouă problemă care să mă supere. Trecuseră doar câteva săptămâni de atunci, dar aveam impresia că accidentul și coma făceau parte din trecutul meu îndepărtat. Adevărul era că nu mă mai gândisem la ele de când am început să ies cu Diego. Una peste alta, îmi dăduse sfaturi bune și mă făcuse să mă simt bine în compania sa, atât de bine încât îl voiam lângă mine din nou.

     Am luat poza cu Diego și am băgat-o în sertarul noptierei, căci nu puteam suporta să îi văd zâmbetul fermecător și plin de falsitate. Mi-am dat jos lănțișorul și l-am pus în același loc, apoi am închis sertarul și m-am așezat pe pat oftând. Era greu. Nu mă așteptasem la așa ceva. Fusese un actor mult prea bun, iar eu o fată mult prea naivă. Încă nu știam să citesc oamenii sau să îmi stăpânesc emoțiile așa cum mi-aș fi dorit și asta mă afecta foarte mult. Alții se căsătoreau la douăzeci de ani, în timp ce eu treceam prin prima mea despărțire.

     În timp ce mă îmbrăcam, mi-am adus aminte cuvintele pe care Diego mi le adresase în legătură cu cicatricile.

     „Nu te fac mai puțin frumoasă. În schimb, te fac mai puternică. Fii mândră de ele. Ele sunt dovada că ești puternică și că vrei să trăiești."

     Dar cum rămânea cu cicatricile care nu se vedeau, cele de pe suflet? Mă făceau și acelea mai puternică? Aveam senzația că nu, că mă făceau să mă simt slabă, naivă și prostuță. Nu știam nimic despre viață și nu îmi plăcea deloc modul în care primeam toate lecțiile. Nu puteam să călătoresc în viitor peste un an, doi sau poate cinci, când totul avea să fie ușor și frumos?