VOLUMUL I
Dragoste la prima vedere. Prin asta a trecut Alma.
O fire închisă, timidă, cu o inimă de gheață.
O fată care mereu e cu zâmbetul pe buze, dar rar îl afișează din suflet.
O fată care a încetat să mai spere în ceea ce e frumos.
O fată a căre...
Rất tiếc! Hình ảnh này không tuân theo hướng dẫn nội dung. Để tiếp tục đăng tải, vui lòng xóa hoặc tải lên một hình ảnh khác.
Erick
Cred că măcar o dată în viață fiecare dintre noi am mințit pentru a ascunde adevărul dureros față de persoanele apropiate. Nu știu dacă lor sau nouă ne făceam un bine, dar cert este că manevram cuvintele în așa manieră încât să ocolim o parte din adevăr și să îl mai înfumusețăm astfel încât să nu mai doară atât de tare.
Mama nu m-a mințit niciodată. Știam asta pentru că ura din tot sufletul minciuna, dar mi-aș fi dorit ca ceea ce îmi spusese să fie doar o invenție de a ei și nu adevărul crunt. Dar știam că e adevărat.
Alma murise.
Și nu oricum, ci pe o afurisită de plajă. Dintre toate locurile de pe acest pământ ea și-a dat ultima suflare pe o plajă. Cam cât de ironic era asta?
Nu am înțeles din prima de ce mama intrase în camera mea atât de tristă. Trecuse ceva timp de când o văzusem într-o asemenea stare și nu îi înțelegeam suferința din privire și tremurul mâinilor. Am întrebat-o ce a pățit, dar nefiind capabilă să vorbească îmi întinse telefonul, iar ceea ce am văzut mi-a făcut picioarele să se înmoaie. Era un articol, scris de doar câteva ore. Mi se păruse puțin ciudat că murise o persoană pe plajă chiar înainte ca ambulanța să ajungă la ea, însă după ce am citit și numele persoanei în cauză am simțit.
Am simțit acea senzație cum că îți cade cerul în cap. Am simțit cum picioarele mi se taie și am nevoie de sprijin pentru a mă susține. Am simțit acel gol în stomac și acea spaimă care îți îngheață sângele în vene. Am simțit cum întreaga mea lume se sparge în bucățele și mai rămân doar eu. Eu și cu suferința mea.
Câteva minute rămăsesem blocat, incapabil să mă mișc. Vag, o auzisem pe mama cum mă strigă pe nume și printre gene o vedeam cum se așează în genunchi și își pune mâinile pe fața mea. De ce era pe jos? De ce eram eu pe jos?
Aerul îmi devenise insuficient și căutam lacom mai mult. Capul îmi vâjâia, palmele îmi transpirau, iar corpul nu se mai oprea din tremurat.
- Spune-mi... spune-mi că nu e Alma a mea. Mamă, te rog...
O știa pe Alma din ceea ce îi spusesem eu. M-a prins o dată vorbind cu ea la telefon și după aceea am fost nevoit să îi spun câteva lucruri despre ea. Spusese că observase o schimbare în bine la mine și suspecta deja că am o prietenă. I-am spus că nu e nimic serios între noi, dar bineînțeles că nu m-a crezut. Mamele mereu știu totul.
- Îmi pare rău, fiule.
Pentru ce îi părea rău? Nu era Alma pe care o știam eu. Sau era? Lacrimile din ochii ei îmi confirmaseră cele mai crude temeri.
