O secundă

⭐23. Insulte⭐

☪️

De departe, astăzi a fost cea mai frumoasă zi. Niciodată nu mi-aș fi imaginat că îmi voi petrece după amiaza cu Erick, în bucătărie, mâncând împreună. Acum o lună doar îl priveam de departe, iar acum e aici, cu mine și este iubitul meu.

Dacă acesta e un vis, nu vreau să mă trezesc.

- Cred că trebuie să arunc cutia cu pizza, spune când ne întoarcem în sufragerie.

- O poți mânca acasă.

Se strâmbă.

- Rece nu mai e la fel de bună. Știi, nu mai poți simți cât de moi sunt alimentele sau mirosul nu mai este același...

- Bine, gata, îl opresc. Nu știu și nici nu vreau să știu.

Râde și ia cutia în mână.

- Ne mai vedem în weekend, da?

- Sigur. Sunt cu lecțiile la zi și am suficient timp liber.

Își dă ochii peste cap.

- Tot o tocilară ai rămas, mă împunge cu degetul în nas.

Încep să râd.

- Asta sunt eu, zic simplu.

- Îmi place, zice el, zâmbind.

Mă uit în podea.

- Mulțumesc pentru această zi. A fost minunată.

- Doar am vorbit și mâncat, punctează el.

- Pentru mine a însemnat mult. Mesele le iau singură aproape în fiecare zi, într-o liniște deplină. Tu ai spart această monotonie, măcar pentru o zi.

Clipește rapid, frecându-și ceafa. Face asta doar când e stresat sau se simte incomod.

- Ăăă...și pentru mine a fost ceva nou. Mi-a plăcut.

Obrajii i se înroșesc puțin, lucru interesant. Zici că suntem doi copii prostuți.

Ezitant, se apropie de mine și mă îmbrățișează. Îl sărut pe obraz și îl conduc până la ușă.

- Alma? întreabă înainte să deschidă ușa.

- Da, Erick?

E atât de neliniștit și stă atât de marginalizat, de parcă nu ar vrea să stea lângă mine, dar, totuși, nu îi place să păstreze distanța.

Vine în fața mea și își apleacă capul în scobitura gâtului meu. Mâna liberă o așează pe spatele meu și oftează adânc.

- Îmi pare rău.

- Pentru ce? întreb confuză.

- Pentru tot. Pentru că trebuie să mă suporți, iar eu nu fac altceva decât să greșesc. Tocmai mi-am dat seama că...