O secundă

⭐1. Speranța moare ultima⭐

☪

- Presimt că anul ăsta o să fie unul bombă.

Valeria mereu exagerează.

Și la fiecare început de an spune asta.

- Să vezi când o să dai examenele ce bombă o să fie.

Își dă ochii căprui peste cap. Mă apucă de braț, practic târându-mă spre școală. Chiar nu vreau la școală.

- Detalii, spune și flutură din mână.

Curtea școlii e exact așa cum mi-o aminteam. Aceiași copaci, aceleași bănci, același chioșc. Nimic schimbat. Peste tot mișună fel de fel de copii și adolescenți care au călcat pentru prima dată locul acestui liceu. Țin minte că la fel de entuziasmată eram și eu în prima zi de școală, iar bucuria lor îmi trezește nostalgie. Zâmbesc spre ei chiar dacă nici unul nu observă asta, transmițându-le încurajări și noroc.

Dar, în sinea mea, mă bucur că am revenit la școală. Cu toate că nu aș recunoaște asta nici moartă. E ultimul an și am vaga presimțire că o să îmi pară rău când se va încheia. Locul acesta mi-a devenit drag și familiar, devenind o parte din mine de care nu sunt pregătită să mă despart.

Mergem în clasă și ne ocupăm locul în bănci. Mă bucur să îmi revăd colegii, deși nu mă am în treabă cu ei. Nu văd nici o față nouă, deci e bine. Mă mulțumesc cu Valeria care stă în stânga mea. După ce ne-am salutat între noi și am vorbit puțin cu diriginta, am plecat acasă. Abia mâine vor începe orele.

Seara am adormit cu speranța că acest an va fi cel mai frumos, în care îmi voi crea cele mai multe amintiri. Un an care sper să devină cel mai bun de până acum.

Și știți cum se spune...speranța moare ultima.

*

Prima săptămână a fost o plictiseală totală. Am stat fără chef de viață în bănci, ascultând obișnuitele povești din partea profesorilor. Am avut noroc cu Valeria care mereu mă făcea să râd și atrăgeam priviri urâte din partea colegilor. Nu că mi-ar păsa.

-Ție îți pasă de ceva în lumea asta? cuvintele Valeriei îmi răsună în minte.

- Da, am răspuns sec.

Mă privește sceptică, dar nu mai spune nimic. Ca și mine, știe că am mințit.

Nu cred că există lucru sau persoană de care să îmi pese cât de cât. Îmi pasă de Valeria și...cam atât.

- Trebuie să îți faci un iubit anul ăsta.

O privesc șocată.

- Ce? Tu te auzi? Nu am nevoie de așa ceva.

Oftează.

La câte probleme am acum, fix un iubit îmi mai trebuia. Iar la câte griji îmi fac pentru mine, nu am nevoie să țin evidența încă unei persoane.

Ne oprim în fața ușii și așteptăm să se sune. E enervant că trebuie să ne plimbăm dintr-o clasă în alta pentru a ține anumite ore.

Se apropie mai mult de mine ca să nu audă și restul colegilor.

- Vreau să fie un an de neuitat pentru tine. Să îți creezi amintiri frumoase și să uiți ceea ce te face tristă. Măcar pentru o secundă.