O secundă

⭐10. Încredere⭐

☪️

— Când aveam nouă ani m-am aruncat din copac crezând că pot să zbor.

Cred că de o oră am râs neîncetat. Peripețiile lui Erick din copilărie sunt deliciul zilei.

— Dezamăgirea a fost mare, așa-i?

Se strâmbă la mine.

— Am trăit un adevărat șoc. Nici nu mi-a păsat că am avut mâna ruptă. Eu chiar credeam că pot zbura.

— Oh, Erick, chiar îmi pare rău pentru tine.

Ridică din sprânceană.

— Bine, nu îmi pare, râd. Chiar voiam să îți văd fața.

— Tata a urlat la mine câteva ore. Mama doar a stat și a râs pe seama mea.

E prima dată când pomenește de părinții lui. Se încordează și îmi dă o privire fugitivă.

— Cu siguranță i-a amuzat scuza ta.

— La început nu, dar, după câteva săptămâni, a devenit un subiect de divertisment. Li se părea incredibil câte idei nebunești avea copilul lor.

Oftează și privește în pământ.

— Cu siguranță sunt mândri de tine, indiferent de ce gândire ai avea.

Înghite în sec și mă încrunt.

— O mai am doar pe mama, Alma.

Oh... Nu mă așteptam la asta.

— Îmi pare rău...

— Nu am nevoie de mila ta, îmi taie vorba.

Privesc urât spre el.

— Nu e milă, Erick. Înțeleg perfect ce simți și știu că nu vrei să fi privit cu milă.

Dă ochii peste cap și lovește cu piciorul micile pietricele de pe trotuar.

— Cum spui tu, zice aproape sarcastic.

Mă opresc și pun mâinile în sân. Se oprește și el și se întoarce confuz spre mine.

— Chiar crezi că toți oamenii te privesc cu milă? Ar trebui să crezi contrariul, mai ales când vine vorba de mine. Amândoi am pierdut pe cineva drag și încercăm să ne împăcăm cu ideea. Ai face bine dacă nu mi-ai răspunde neîncrezător sau sarcastic. Sunt alături de tine și trebuie să mă crezi când spun asta.

Trebuie să îl fac să înțeleagă că nu sunt ca restul persoanelor. Eu îi împărtășesc durerea. Mijește ochii la mine și se apropie. Își încordează maxilarul, plimbându-și ochii pe fața mea.

— De ce faci să fie totul atât de greu?

Clipesc confuză.

— Poftim? Ce e greu?

Scutură din cap și îmi zâmbește.

— Era mai simplu să cred că nimănui nu îi pasă prin ce trec. Tu îmi dizolvi ideile.

— Tu chiar ești nebun, declar serioasă.

Chicotește și ajunge în fața mea. Apleacă capul până când ajunge la urechea mea. Îmi țin respirația și sap adânc cu unghiile în palmă.

— Iar ție îți place acest nebun.

Se îndepărtează puțin, cu un rânjet arogant pe față. Încerc să îmi ascund roșeața, dar nu pot. Mă privește prea atent, ceea ce îmi provoacă fiori în tot corpul. Scot un râset sec și îl bat cu palma în piept.