O secundă

⭐2. Lucruri neașteptate⭐

☪️

Cel mai mult urăsc să mă prefac că sunt bine. Recurg la zâmbetele mele largi și false pentru a ascunde cât de distrusă sunt pe interior. Recurg la râsete pentru a opri avalanșa de lacrimi care amenință să curgă și la indiferență pentru a nu arăta cât de mult mă doare. Am trăit o viață perfectă în copilărie, dar copilăria s-a sfârșit prea repede. Mulți mă arată cu degetul și șușotesc pe la spatele meu din cauza familiei mele.

De parcă eu sunt de vină că mama a plecat de acasă și a sfârșit moartă cu amantul ei într-un accident de mașină.

Încă încerc să mă împac cu ideea că ființa care mi-a dat viață a ales să mă abandoneze. Poate am supărat-o cu ceva, am greșit cu ceva. Cine știe? Nu o să aflu niciodată. Uneori aș vrea să dau timpul înapoi și să o implor să nu plece, să rămână cu mine și cu tata. Am fi dus în continuare o viață imperfectă, dar pe care am fi încercat să o facem perfectă.

Timpul e cel mai aprig dușman al nostru și pe care nu îl putem învinge.

— Alma, ești în bucătărie?

— Da, strig și pun paharul cu apă înapoi pe dulap.

Tata apare în hainele lui vechi și murdare, numai bune pentru un mecanic. Pare odihnit și cât de cât lucid. Nu știu cum de patronul îl ține. Probabil din milă. Păstrează o distanță de câțiva pași de mine.

— Eu plec la muncă. Ai grijă de tine și  să nu faci prostii.

Îmi dau ochii peste cap. A zis-o de parcă fix acum m-aș fi dus să sar cu parașuta. În orice caz, aș fi putut face și asta, fără măcar să ridice un deget împotrivă. Nu îi pasă de ce fac sau cum o duc. Totul e de fațadă.

— Voi fi cuminte, zic mecanic.

Nici nu știu de ce îi mai răspund.

Aprobă încet din cap și nu îmi scapă tristețea din ochii lui. Ne-am distanțat enorm de la plecarea mamei și e limpede că fiecare alege să sufere doar pentru el. Aud ușa închizându-se și merg în camera mea. Îmi iau telefonul și îmi vine să mă bat pentru ceea ce voi face.

E sâmbătă, deci e zi liberă. Aș putea privi un film sau citi o carte, dar nu, eu trebuie să mă uit la pozele cu băiatul de la școală. În ultimele două zile l-am văzut de fiecare dată în pauze și de fiecare dată mă apucau amețelile când îl vedeam. Nu mi-a fost greu să aflu cum îl cheamă și imediat l-am căutat pe Instagram.

Și ce să vezi, are contul privat.

Cred că îți bați joc de mine.

Mă chiorăsc la poza mică de profil, dar nu pot să îl văd așa cum trebuie. Înjur cu voce tare și îmi trec palma peste față. Și acum ce mă fac? Nu pot să îi dau pur și simplu cerere. Va părea dubios. Probabil a văzut cum mă uitam după el la școală și mă crede o ciudată. Ce prostii vorbesc, tipul nici nu se uită la mine, așa că mai mult ca sigur nu știe de existența mea.

Într-un impuls de moment, am trimis cererea și mai să leșin.

— Ce am făcut?

Arunc telefonul cât colo de parcă e o armă mortală și încep să râd. Sunt penibilă, serios. Nu am făcut mare lucru, dar tot sunt panicată ca naiba.
Telefonul îmi sună și îi răspund Valeriei.

— Hai să ieșim. Te aștept la cafeneaua noastră obișnuită. Nu accept un refuz.

Închide telefonul fără a îmi lăsa ocazia să răspund. Tipic ei. Îmi iau o pereche de blugi negri și un tricou alb, peste care pun o cămașă închisă. Părul brunet îl las liber pe spate și mă dau cu trei pufuri de parfum. Îmi iau teneșii în picioare și mă privesc în oglindă.