Poti Sa Ma Iubesti?

Capitolul XV

Adrian înca doarme,nici soarele nu s-a trezit pe deplin.
Îl privesc iar ochii mei lacrimeaza.Cum de timpul este necrutator si a zburat atât de repede iar eu nu am realizat si m-am trezit ca este deja mare,un fecior ce va deveni curând flacau în sat.Va pleca,îsi va gasi propria mândra,va avea copii iar viata îl va supune la multe încercari.

Nu îmi pot imaginea cum va fi viata mea fara el,parca mai ieri îl caram în pântec pe câmpiile întinse si îi cântam doine de dragoste si dor,parca mai ieri Dumnezeu ma anunta ca mi-a venit sorocul.

Ma asez pe scaun si plec cumva cu gândul în trecut.

Era sfârsit de vara iar eu munceam la câmp.Desi burta ma incomoda nu puteam sa nu o ajut pe bunica la culesul roadelor.
Scoteam cu sapaliga cartofii din pamânt când am simtit cum lichidul cald mi se scurge pe picioare în jos si o durere acuta ma îndoaie de spinare.
Simțeam cum ma cuprinde panica dar ridicând ochii spre cer,parca Cel de Sus mă linistit cumva.
Asezâmdu-ma jos pe pamântul înfierbântat de soare,durerile începură sa se împrastie în tot corpul devenint insuportabile asa ca țip.

-Ionele,fugi în sat si anunta moasa...Nasc.
Strig la flacaul ce statea la câtiva metri de mine,vazându-si de treaba.

Ma privit pentru un moment nedumerit apoi a dat fuga sa îi anunte pe ceilalti iar dupa s-a urcat pe cal si a plecat spre sat.
Bunica a venit din capatul rândului imediat ce a auz iar restul femeilor prezente m-au ajutat cu paturi si stergare.
Doi barbati m-au carat la umbra unui copac si au adus apa pentru mine.
Nu aveam cum sa ma bucur de intimitate în mijlocul câmpului si nici timp sa ajung la dispensar.
Mai de curiozitate mai de îngrijorare fiecare se uita la mine ca la urs.
Femeile stiau prin ce trec,barbatii ma compatimeau vazându-mi fata deformata de durerile facerii.

Bunica statea în dreapta mea si îmi cânta ca sa ma linisteasca.

-Ionel s-a întor...ma anunta cineva si vad cum vine alergând spre mine cu o galeata si niste cârpe la subat.

O vad si pe moașa satului în urma lui dar imagine începe sa devina din ce în ce mai încețosata.Durerea ma sfâsia iar teama mea cea mai mare este ca pruncul meu sa nu apuce sa vedea lumina zilei.

-Faceti loc...striga bunica si lasa moasa langa mine.

-Sînt aici Ioana...spune aceasta si îmi șterge fruntea plina de sudoare cu un stergar muiat în galeata.Sa nu închizi ochii fato,ma auzi.

Încerc din rasputeti sa ramân constienta la ce se întâmpla în jur si la indicatiile ce le dă aceasta celorlalti.

O voce cald îmi suna atât de cunoscut în ureche iar lacrimile mi se preling involuntar ,siroaie pe obraji.

"Sunt aici sânziana mea,o sa reusesti sa îti duci menirea la bun sfârsit"

Ma dezmeticesc imediat si casc ochii mari sa îi întâlnesc privirea dar totul a fost doar un miraj.Iubitul meu nu are cum sa fie aici,l-am pierdusem de mult iar jealea din sufletul meu mi-l aducea aevea doar sa îmi aline suferinta trupeasca.

-Acum împinge...îmi zice moasa si o fac pâna ramân fara suflare.

Dupa un timp îndelungat de chinuri vad cum sângele tâjneste din mine aducând cu el minunea.

Plânsetul lui acopera cântatul pasarilor din câng iar pielea lui este mai alba ca neaua.Dumnezeu m-a ajutat.
Urale din toate partile rasuna spargând linistea iar veselia oamenilor îmi dă putere.

Îl șterge de zor cu o cârpa uda si îl înveleste într-o pânza alba,apoi mi-l pune la piept.

Gânguritul lui îmi umple timpanele cu cel mai frumos sunet iar atingerea lui, inima cu o dragoste nemarginita.

-Multumesc Doamne,multumesc...șoptesc printre buzele uscate.

-E baiat ...ma anunta bunica fericita.

-O sa îl cheme Adrian la fel ca pe tata lui...apuc sa zic domol.

-Atunci asa sa fie,Adrian ...anunta buna ridicându-se în picioare sa îi înștințeze pe ceilalti.A venit pe lume Adrian...continua vesela.
Si uralele nu mai contenesc sa se domoleasca.

Din acea zi viata mea s-a schimbat si fiecare clipa a fost mai buna,mai binecuvântata si mai aventuroasa iar acum iata-ne aici.

Cred ca este timpul ca pruncul meu sa aiba un exemplu de barbat demn de urmat,care sa îl instruiasca si sa îl inspire si poate sa îl iubeasca.Millan ar fi potrivit dar nu pot sa sper la asta însa cel putin timpul pe care îl vom petrece acolo la conac, aproape de el si departe de influenta negativa a contelui Loret si egoismul unui copil rasfatat cum este Carol,pentru ca are detoate îl va schimba si îl va face mai bun dacât este.

Deseori îi plângeam de mila când Carol îl necaja si îl numea orfan iar el venea cu ochii împaienjeniti de lacrimi tinute cu greu în frâu.El stia pentru ca îi spuneam întotdeauna ca taicuțul lui este mereu lânga el si nu a plecat niciodata,îi sta în umbra,îl vegheaza si are grija de el de acolo de sus din cer dar mai mult nu putea sa fac,nu aveam nici o putere decât sa îl strâng la pieptul meu si sa îi expic ca lumea este un loc unde nu suntem cu totii la fel iar pe tânarul Carol îl mustram din vorbe de fiecare data când aveam ocazia.

Poate pentru noi ăsta va fi un nou început desi sufletul mi se împarte în doua când ma gândesc ca o las în urma pe bunica.
Voi pleca spre necunoscu ,departe de casa,dupa voia Domnului si voi vedea ce se întâmpla mai departe si daca ghinionul ma urmareste,voi reveni în sat acolo unde îmi este de drept locul.