Poti Sa Ma Iubesti?

Capitolul XXXIV

Șareta domnului doctor ne-a fost de folos pâna când s-a stârnit furtuna de zapada si drumul a inceput sa fie greu de strabatut.Fulgii de nea erau atât de desi încât nu vedeai nimic în fata ochilor iar vântul batea fix din directia în care noi ne deplasam.
Acoperita pe jumatate,șareta nu ma putea tine în totalitate la adapost.Nici hainele groase si nici patura de lana ce îmi statea drept scut, nu facea fata viscolului.
Bietul Ivan ,era expus cu totul în rafalele aprige ale vântului ce arunca cu sageti de gheata.
Ma rugam în gând la Dumnezeu sa gasim cat mai curand un adapost unde sa înoptam,altfel vom muri de frig si nu vreau ca asta sa ne fie sfârsitul.

La un moment dat acesta opreste sareta si coboar scuturându-se de zapada.

-Ce faci?întreb aproape zbierând la el ca sunetul vocii mele sa razbata prin vuiet si sa ajunga la urechile lui prin caciula de astrahan.

-Merg pe jos ca sa îmi dezmortesc oasele si sa îmi îmcalzesc mushii.Vrei sa deger?

-Am crezut ca te-i razgândit si vrei sa ma lasi aici...rânjesc eu pe sub salul îmblanit.

-Nu ma lasa inima milady ,oricât as vrea.

Îmi tresare inima în piept si fac ochii mari la auzul cuvintelor lui si parca îl vad din nou pe vechiul Millan...Millan al meu.

-Va rog sa îmi iertati nesabuinta...revine repede asupra afirmatiei.Stiu ca nu ar trebui sa va vorbesc asa,mai ales ca sunteti o doamna casatorita...zice si rotindu-se pe calcâie,prinde calul de hațuri si îl porneste mai departe la drum.

Mergand la pas pe cararea pustie ,drumul a fost mai linistit ca niciodata,eu am stat acoperita de patura cu gândurile mele iar el s-a luptat cu vâji de afara.

Un mic satuc se vedea aproape,fumul de pe hornurile caselor ne dadea de veste ca avem cui sa îi cerem ajutor macar sa ne poata gazdui pentru o noapte.

Asfintitul nu era departe,începuse încet,încet sa se întunece.Parca si noaptea se grabea sa îsi i-a drepturile.

-Vom bate la prima casa.De obicei la intrarea în sat sta capetenia,sa speram ca-i om bun.

Dau aprobator din cap si privesc zgribulita la casa din zare.Parea mica,alba toata si acoperita de zapada dar în realitate cred ca era cu mult mai mare.La fereste,felinarele erau aprinse semn ca cineva se afla în casa înca treaz.Când ajungem în dreptul portii ,Ivan priponeste calul de stâlpul gardului si se apropie de mine.
Îmi trage patura si o scutura de zapada apoi mi-o pune pe umeri.

Îl las sa o i-a înainte si ma poticnesc putin în urma lui din cauza cizmelor cu toc.

-Gazda buna si frumoasa,venim de departe si avem nevoie de adapost.Nu suntem hoinari sau pungasi ci suntem de soi,oameni cu buna credinta...Rosteste Ivan cu glas vioi urcând scarile de la veranda.

Însa usa nu se deschide.Susoteli aprigi se auzeau dinauntru insa boierul nu se grabeste sa ne primeasca.

Îl privesc pe Ivan cu un gol în stomac.Gandul ca vom îngheta de frig si vom fi gasiti abea la primavara cand troienele se vor dezgheta parea tot mai real.

-Va rugam sa ne primiti,nu avem unde ne duce,macar cateva ore sa ne încalzim.Deale gurii mai avem...insista de data aceasta mai hotarât.