Poti Sa Ma Iubesti?

Capitolul XXXVI

Chiar înainte de rasaritul soarelui m-am ridicat din pat cât am putut de încet,ca sa nu îl trezesc.L-am privit pentru câteva secunde cum domea profund,cu parul usor ciufulit si cearcane adânci sub ochii închisi.Parea obosit,drumul îl istovise cu siguranta...dar în acelaș timp era la fel de frumos cum îl tineam minte,avea acelas chip blând desi timpul în care fusese la lupta îsi lasase amprente adânci.

Aveam de gând sa ma strecor afara din casa fara ca, macar cineva sa ma vada.Sa fug la cimintir si sa ma întâlnesc cu bunica.Aveam atâtea sa îi spun si voiam sa fiu singura cu ea,sa îi povestesc durerile si tot ceea ce ma macina pe dinauntru...

Mi-o imaginam stând pe bancuta mica de lânga mormânt,asa cum statea si când ma ducea sa îmi vizitez parintii.
Un gol imens îmi apasa stomacul si mi se rifica spre gât de fiecare data când ma gândeam la ea.Sunt coplesita de vina,o vinovatie ce nu cred ca va disparea vreodata.Simt o nevoie arzatoare sa îi cer iertare chiar daca fizic,ea nu ma mai poate auzii.Stiu ca ma va asculta de acolo de undeva.

Doar gândul ca este din nou cu parintii mei si surioara mea, într-un loc frumos ,mai aproape de Dumnezeu,unde nu mai simte durerea,ma mai alina putin.

Ma îmbrac încetișor bâjbâind prin întuneric si luându-mi ghetele în mâna,ma furisez pe usa afara.Holul era întunecat,afara nu se crapase nici de ziuă dar în bucataria coanei Veta se auzeau o voce,semn ca Nea Costache s-a trezit sa dea de mâncare la animale.
Ma încalt si o iau pe la usa ce da în șopron,apoi ies direct în curtea din spate.
Norocul meu este ca bucataria nu are nici un ochi de geam în directia asta si nu ma putea vedeam nimeni.

Sar cu grije gardul catre curtea mea sprijinindu-ma de uluci ca sa nu alunec.Când picioarele-mi ating pamântul si zapada ma înconjoara,ma curemura un fior rece dar încerc sa înaintez.
Intru în casuta mea si dau ocol bucatariei.Când ajung în camera unde dormeam de fata,ma izbezc amintirile si oftez adânc.
I-au degraba câteva lumânari de pe masa si ma grabesc sa ies.Peretii parca se strângeau în fata mea si ma faceau sa nu am aer.
Avusese dreptate tanti Veta,mi-ar fi fost imposibil sa adorm aici.

Înainte sa plec trec pe la Azor sa ma asigur ca are apa si mâncare.Îl mângâi pe cap iar el da din coada bucuros.

-O sa fi bine baiete...îl asigur si îmi continui drumul catre iesire.

Era ceva de mers pâna la marginea satului.Cimintirul fusese costruit pe dealuri iar mormântul ei se situa abea pe la mijloc pe o colina,sub un tei.Tare frumos mai mirosea când acesta înflorea.Cred ca o sa se bucure de mirosul florilor în fiecare vara.

Gerul facea zapada sa îmi scârtâie sub picioare.Dârdâind,îmi strâng mai tare haina în jurul meu si continui sa tin pasil grabit.
Ici ,colo începeu sa se aprinda opaiturile prin gospodarii iar soarele sa arunce sageti rosiatice pe orizontul cerului plumburiu.
Cocosii cântau cu glasuri diverse anuntând ca o noua zi este pe cale sa înceapa iar gainile îi acompaniau.

Mergeam si ma gândeam prin câte am trecut ca sa mai pot pasii din nou pe acest drum.Daca nu aș fi avut acel vis cu mama probabil ca abea la vara m-as fi întors în sat.Daca nu aș fi avut accidentul probabil ca Millan ar fi ramas Ivan pentru totdeauna.
Si toate drumurile astea încâlcite m-au facut de fapt sa o iau pe acolo pe unde trebuia sa ajung.Nimic nu a fost întâmplator si în tot ceea ce am facut si am simtit s-a aflat mâna lui Dumnezeu.

Nici nu mi-am dat seama ca picioarele m-au purtat asa departe.Cand ma dezmeticesc si ridic privirea,realizez ca sunt pe aleea ce duce la mormânt.
Bunica nu ma astepta dar simteam ca sufletul ei o face, este acolo.
Dau zapada la o parte si ma asez pe bancuta din lemn.Privesc crucea cu numele ei si oftez zgomotos.

-Draga mea ,draga.Iarta-ma ca am plecat si te-am lasat singura aici.Iarta-ma ca nu am apucat sa îti spun cât te iubesc si sa îti fiu aproape înaite de sfârsit.
Am atâtea sa îti marturisesc,atâtea sa îsi povestesc...zic printre lacrimi si suspine.

O raza de soare îmi mângâie obrazul si parca îi simt prezenta.

-Multumesc ca ma alini si ca îmi arati încă o data cât esti de buna...spun lasându-mi capul în palmele înghetate.

Nu mai simteam nici gerul,nici frigul,de parca cineva ma tinea strâns în brate oferindu-mi doar caldura.

-Bunico,îl mai stii pe Millan,boierul ce a venit sa ma ceara de la tine...încep cu glas tremurând.Acela ce l-ai pus sa jure ca va avea grija de mine,mai stii.Nu el mi-a fost soarta bunico.Când am plecat nu am avut curajul sa îti spun tot adevarul dar mi-am urmat inima asa cum mai sfatuit,am urmat-o cu speranta în suflet.Nu a fost sa fie desi pâna în ultima clipa am sperat.Dar mi-a fost scos în cale un alt barbat,un om la fel de bun,poate chiar mai bun.Un om pe care simt ca nu îl merit pentru ca inima mea a ramas tot la Millan...oftez.
Da el nu ma e la fel...nu mai e acelas ,pentru ca Dumnezeu mi la luat la razboi si am crezut ca e mort dar acum când veneam spre tine mi l-a scos în cale iar.Nu îsi mai aminteste nimic din trecut si îsi spune Ivan.
Dar inima mea stie cine e si cred ca si el în adâncul sufletului lui cunoastre adevarul si simte ceva în preajma mea.
Da ce ma fac bunico,cum sa îi redau amintirea,cum sa îl fac sa îsi aduca aminte de mine si de familia lui.Cum as putea sa îl iubesc fara sa îl ranesc pe celalalt.
Nu stiu daca Vladimir va întelege prin ce trece...închei înecându-mi cuvintele în lacrimi.
Ce se va alege de viata mea,sunt prinsa în mijlocul unei furtuni ce este pe cale sa înceapa.M-a izbit deja cu un fulger si asta a fost moartea ta...de acum înainte ma asteapta potopul si nu stiu daca o sa îi fac fata.

Continui sa privesc în gol asteptând sa îi aud glasul,sa îmi rosteasca fiecare sfat cu înțelepciune si blândete însa doar vântul îmi șuiera ca o șoapta la ureche.Si deodata îmi vine un gând.
Cum as putea sa îl fac pe Ivan sa îsi aduca aminte de cine a fost decât luând-o cu începutul si contesa Medeleea este un prim pas.
Ma ridic si nu apuc sa ma rasucesc bine ca îl vad la capatul alee stând lânga cal si privindu-ma mustrator.

Îmi ridic haina pe umeri si ma îndrept catre el.

-Stiam ca o sa te gasesc aici,asa cum mi-a spus tanti Vetuța.Dar mai întâi am trecut pe la casa sa fiu sigur ca nu te pitulesti pe acolo plângându-ti amarul.

Ma fortez sa îi zâmbesc si îl bat incet pe umar.

-Sunt mai bine,am primit un raspuns pentru ceea ce cautam.Si acum hai sa vizitam niste prieteni mai vechi...îi zic si fac câtiva pasi.

El încaleca pe cal si din mers ma cuprinde cu bratul si ma ridica în șa asezându-ma în fata lui.M-am simtit exact ca atunci când amândoi am venit la bunica sa o anuntam ca mi-am ales drumul.

-Încotro milady?....zice iar mie îmi bate inima în gât când îi simt bratul cald si protector cum ma înconjoara.
Acest moment mi-a dat impresia ca el a fost si este toata fericirea mea.